În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh![1]

Îmi cer iertare, Preacuvioase Părinte Ioanichie[2], că așa târziu v-am trimis aceste rânduri. Mărturisesc că eu am scris pe hârtie întâmplarea întâlnirii mele cu monahia Teodora, așa cum m-ați sfătuit când eram sub mantie, chiar în acele zile cât am stat la Sihăstria, după călugărie, căci m-am gândit să nu mai uit din acea întâlnire anumite vorbe sau cuvinte.

Deoarece am scris repede și grăbit, și fiind presat de timp, inevitabil am scris și mai urât și greu de înțeles, așa că m-am gândit să scriu mai clar și mai citeț și să vă trimit scrisoarea. Dar, pe de o parte, din lâncezeală și, pe de altă parte, din lipsa de timp a unui program încărcat, am tot amânat. Iată însă că în această seară, după ce am venit de la înmormântarea Părintelui Ieroschimonah Onufrie, pe care l-am cunoscut personal, mișcat profund de această viață înșelătoare și pătruns de această tainică filosofie a morții, pentru cei împăcați cu Dumnezeu și cu aproapele – bucurie, iar pentru cei roși de viermele conștiinței și neîmpăcați cu cei din jur – groază și cutremur; cuprins deci de aceste sentimente, ignorând oboseala și celelalte neputințe ale mele, m-am hotărât să vă scriu cele ce urmează:

În seara zilei de 14 august 1999, fiind paracliser la biserică, am văzut în jurul orelor 17 o maică ce prin îmbrăcăminte părea o oarecare monahie de chinovie și nu dădea de bănuit că este o pustnică. Ceea ce mi-a atras atenția a fost faptul că era cu totul absorbită de o altă lume și plângea domol și liniștit, rugându-se cu un șirag de metanii, retrasă lângă un colț al bisericii. Deoarece toți părinții erau la masă, înainte de privegherea Adormirii Maicii Domnului, eu am fost singurul care am văzut-o, fiind încă la biserică. Invitând-o la masă, m-a refuzat delicat, în sensul că nu mi-a mai permis să-i fac o a doua invitație, spunându-mi: Părinte, nu mănânc deoarece eu ticăloasa, nimic lucrând, nici nu trebuie să mănânc; la care cuvinte am renunțat și am plecat la ale mele treburi, în biserică.

Trebuie să menționez starea de permanentă umilință și plângere în care se afla chiar și când vorbea cu mine, neputând a se stăpâni. În timp ce aprindeam candelele în biserică, s-a apropiat cu sfială de locul unde eram și m-a rugat, zicându-mi: Părinte, v-aș ruga ceva, că eu sunt străină și aici nu cunosc pe nimeni, așa că am îndrăznit la Sfinția Voastră. Iar eu am răspuns: Dacă îmi stă în putință, v-aș ajuta. Și întrebând-o de la ce mănăstire este, mi-a zis că de la mănăstirea Pasărea (București). Părinte, eu am fost trimisă de ascultare de duhovnicul meu să trimit un plic la poștă, însă n-am prin cine să-l trimit. Și la sugestia mea de a-l pune singură la poștă atunci când se întoarce, de-abia atunci, silită de împrejurări, mi-a zis că nu poate, căci stă undeva în pădure. Când am auzit aceasta, m-am uitat la ea cu neîncredere, gândind în sinea mea că o fi o „pustnică de ogradă”, cum se zice celor ce stau de capul lor în pustie, fără binecuvântare, și au rânduiala de sine neîntemeiată pe învățăturile Sfinților Părinți și care sunt într-o amăgire de sine. Dar Dumnezeu avea să-mi arate că eu aveam de fapt în fața ochilor o cuvioasă „de care toată lumea nu este vrednică”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, pe care eu, prostul și trufașul, o disprețuisem la prima vedere.

Am întrebat-o dacă nu se teme de fiare, la care ea mi-a răspuns:

Părinte, eu de mică am fost obișnuită cu pădurea, cu muntele și singurătatea, căci satul unde am copilărit era situat în astfel de locuri și nu mă tem de animale, ci mai mult de oameni. La care am început să-i spun de pericolul înșelării zugrăvit în Filocalie și mai ales la Sfântul Ignatie Briancianinov, la care mi-a răspuns, suspinând:

Părinte, vai de noi, că nu știm ce ne așteaptă în ceasul morții, ce chinuri suferă cei ce nu s-au pocăit!

După aceea am întrebat-o de scrisoare și mi-a spus că vrea să o trimită la Pasărea, la maica la care a fost ucenică, pe nume Timoteia, urmând ca aceasta să-i trimită un colet pe adresa mea. Iar această maică ce se numea Teodora (ca rasoforă o chema Elisabeta) urma să revină pe data de 14 octombrie sau 8 noiembrie să ia coletul de la mine. Dar nici până în ziua de astăzi n-a mai venit și nici colet sau răspuns n-am primit de la maica Timoteia din Pasărea.

După aceasta i-am răspuns (intenționat făcând aceasta, căci începusem să-mi dau seama că este o persoană care ascunde taine mari) să-mi dea plicul după priveghere, nădăjduind să-mi spună mai multe lucruri despre pustie.

A început privegherea, iar ea a stat într-un colț întunecat în pridvor. După Slujbă, am așteptat să plece toți părinții la chilii, după care am început s-o întreb mai multe lucruri, la care mi-a spus că a stat mai întâi în munții Rarăului, dar era o zonă foarte rece și aspră, iar pustnici foarte puțini, iar de câtva timp stă în munții Neamțului, unde clima este mai blândă iar pustnicii mai mulți, iar din locul unde stă ea cea mai aproape mănăstire e Sihla și i-a luat cinci ore de mers până aici.

M-a întrebat de numele meu ca să mă pomenească, la care i-am răspuns să pomenească pe Părintele Pahomie[3] cu obștea, căci intru și eu acolo. Iar ea mi-a zis:

Părinte, acolo, în acea zonă unde stau, sunt mai mulți Părinți și doar două maici de care m- am folosit numai privindu-le, fără să mai vorbesc cu ele, deși ei petrec în eremitism total, neieșind nici măcar la mănăstiri pentru Spovedanie (căci au duhovnici acolo) sau pentru a agonisi cele de nevoie; ei pomenesc la rugăciuni pe Părintele Pahomie cu obștea, precum și pe Părintele Victorin[4]cu soborul, de aceea v-am întrebat de numele personal. Acești Părinți se întâlnesc noaptea de câteva ori pe an la Peștera Sfintei Teodora și se roagă împreună. După care am întrebat-o: Dacă ar vrea cineva să vină să trăiască acolo, ar fi primit lângă acei Părinți? La care mi-a răspuns: Eu, când m-am dus prima oară, am trăit singură câțiva ani și chinuindu-mă, fără să știu că mai există cineva împrejur; de abia într-un târziu am aflat de ei, fără să vreau, deci nu se pune problema dacă primesc pe cineva, ci poți umbla toată pădurea fără să dai de ei, dacă Dumnezeu nu-i descoperă. După aceea mi-a spus cum a dat de un schimnic adormit întru Domnul, într-un bordei de mult timp, neputrezit, răspândind bună-mireasmă. Apoi mi-a povestit despre un Părinte care a avut o vedenie despre Părintele Paisie Olaru și despre slava de care s-a învrednicit de la Domnul. Dar nu-mi aduc aminte exact ce mi-a spus.

În sfârșit, am luat plicul, iar ea a plecat spre peștera Sfintei Teodora, spunându-mi că va sta la peșteră, iar dimineața va pleca. M-am dus la chilie și, pe când îmi făceam rugăciunile de seară, mi-a venit un gând insistent, zicându-mi: Nu cumva a fost un demon venit în chip de maică să te înșele, scoțându-te din obște înainte de vreme la pustie? (căci atunci aveam dorința puternică de a merge la pustie, iar această întâmplare era un argument puternic, motivând plecarea). Du-te la peșteră și te încredințează. M-am luptat cu acest gând, dar până la urmă m-am dus. Era ora 1 noaptea. Vă mărturisesc cu lacrimi în ochi că am stat un sfert de oră în gura peșterii fără să pot rosti un cuvânt, deși voiam, dar de-abia deschideam gura, parcă eram paralizat. Ea nu m-a simțit, căci am mers ușor, iar afară bătea vântul puternic, vrând parcă a spune de viforul ispitelor sălbatice pe care le îndură pustnicii, de te înfiorezi numai gândindu-te. Ea era într-un colț al peșterii și plângea, iar printre lacrimi spunea numai atât: Sfântă Teodora, ajută-mă, nu mă lăsa! Voiam să o chem pe nume, dar nu puteam. O putere nevăzută mă ținea pe loc. Am trăit clipe de o mare intensitate și atunci mi-am dat seama de ce nu pierde Dumnezeu lumea, fiindcă încă mai are plăcuți „care nu și-au plecat genunchii lui Baal”.

După un timp, am putut să o chem pe nume și i-am spus să stea în fața icoanei Sfintei Teodora, cerându-i să zică: Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Crucii Tale, cu rugăciunile Sfintei Teodora și cu ale tuturor Sfinților Tăi, miluiește-mă și mă mântuiește pe mine, păcătoasa. Amin. Să-și facă cruce și să sărute icoana Sfintei Teodora. Toate acestea le-a făcut cu multă evlavie și umilință, încredințându-mă din mărturiile Sfinților Părinți că nu este demon (de fapt, mai târziu mi-am dat seama că de la Dumnezeu a fost acest gând, ca să-și descopere din tainele Sale prin plăcuții Săi).

Deci, după ce a făcut ce i-am cerut, mi-a făcut o dezvăluire înfricoșată, spunându-mi: Părinte, eu ticăloasa am trăit în Mănăstirea Pasărea vreo 10 ani și am fost trimisă de ascultare la Locurile Sfinte ca paraclisieră la o biserică românească. De când am intrat în mănăstire, am citit și am râvnit Viețile Sfinților, dar nu le-am urmat și în fapte, ci mi-am petrecut viața în lenevire și nepăsare. Acolo m-am îmbolnăvit de moarte și mult am pătimit în acea suferință cumplită prin spitale. Dar într-o zi a venit o maică la mine la spital și mi-a spus: „Roagă-te, soră Elisabeta, la Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, Hozevitul, că și el a fost chinuit tot de aceeași boală și tot în acest spital a pătimit”. După ce a plecat, eu am început să mă rog la Sfântul Ioan să mă tămăduiască, fiindcă nu mai puteam răbda. Și mi s-a întâmplat un lucru înfricoșător (zicând aceste cuvinte, a izbucnit în plâns): am murit; pur și simplu mi-am văzut sufletul ușor ca un fulg plutind în aer, iar trupul zăcând pe patul spitalului, hâd și scârnav. S-a oprit apoi puțin, fiind inundată de lacrimile ce-i curgeau șiroaie și a spus: Părinte, fac această mărturisire fraților mei în Hristos care doresc mântuirea, ca să știe ce ne așteaptă pe fiecare din noi la moarte. Și a continuat, zicând: După ce am murit, au venit demonii și m-au luat cu ei în iad – și ce am văzut acolo și ce am simțit este greu de exprimat în cuvinte și necuprins de mintea omenească. De deznădejdea ce m-a cuprins, am început să urlu de durere și mă rugam Maicii Domnului și Sfântului Ioan Iacob să mă scoată din acea muncire înfricoșată. Vai, părinte, pentru o dulceață trecătoare a păcatului și dezmierdare înșelătoare, ne facem singuri pricinuitori de pierzare, neștiind ce ne așteaptă! Acolo, Părinte, am văzut arhierei, preoți, arhimandriți, stareți și călugări din neamul nostru, care se munceau mai mult decât toți, ca unii ce au știut voia și poruncile lui Hristos, dar nu le-au împlinit. După un timp, a apărut Maica Domnului cu Sfântul Ioan Iacob, cu multă slavă și lumină, și m-au scos din acele chinuri, spunând către demoni: „De ce ați răpit acest suflet fără să fie judecat?” Imediat Maica Domnului a dispărut și am rămas singură cu Sfântul Ioan, într-o câmpie întinsă și înverzită. Sfântul Ioan m-a dus să vizitez locașurile drepților și, mergând, am văzut multe frumuseți de nedescris și de neînchipuit ale Raiului. Și, zicând aceste cuvinte, începuse a iradia fața ei de o bucurie străină de această lume, dar ea imediat și-a strunit mintea, având o trezvie ascuțită, prihănindu-se pe sine și zicând: Ticăloasa asta, în loc să cugete la chinurile ce o așteaptă pentru răutățile săvârșite, ca una ce a mâniat pe Dumnezeu mai mult decât toți, visează la Rai! Și a izbucnit iarăși în plâns. Și atunci mi-am adus aminte de cuvântul Părintelui Cleopa despre paza minții și de cuvântul Avvei Visarion: „Dacă ești în pace și liniște, atunci mai mult smerește-te, ca nu cumva bucurie străină să intre în sufletul tău și, lăudându-ne, să fim dați la război”. Iar ea a continuat: Ajungând la porțile Împărăției Cerurilor, s-a auzit un glas ca de tunet: „Alung-o pe aceasta de aici, căci nimic necurat nu va intra în Împărăția Cerurilor”. Atunci Sfântul Ioan m-a întors înapoi lângă trupul meu și mi-a zis: „Suflete, să știi că Dumnezeu ți-a mai dăruit ani de viață ca tu să te pocăiești, căci în viața ta ai râvnit sfinților, dar nu le-ai urmat și în fapte, ci ai petrecut în lenevire; ia deci aminte la restul zilelor tale cum petreci”. Și, zicându-mi aceste cuvinte, s-a făcut nevăzut, iar eu am început să intru înapoi în trupul meu. Dar atâta scârbă mi s-a făcut, încât preferam să intru în toate necurățiile lumii decât în trupul meu. Deci, când am intrat, doctorii s-au mirat că mă văzuseră moartă și înviasem, iar boala de care sufeream dispăruse complet. Însă, din pricina chinurilor pe care le-am trăit în iad, mă comportam ciudat și după un timp toți m-au luat de nebună, așa încât nici duhovnicul meu nu mă înțelegea, crezând că am luat-o razna din pricina bolii suferite. Bineînțeles că nici nu m-au mai ținut la Ierusalim, căci nu mai eram bună de treabă, și m-au trimis în țară. Ajunsă aici, nu m-am mai întors la Pasărea, deoarece nu mai puteam trăi într-o comunitate, fiind marcată profund de experiența trăită. Iar atunci când îmi amintesc acele chinuri, le retrăiesc pierzându-mi orice simțire exterioară[5], de multe ori durând o zi sau chiar o săptămână această stare, iar cine m-ar vedea s-ar înfricoșa că nu mai mișc deloc, ci doar țip și mă vaiet ca o persoană care doarme și visează ceva urât și înfricoșat.

Aici, Preacuvioase Părinte Ioanichie, aș vrea să vă fac o paranteză, aducându-mi aminte de cuvintele acelui pustnic aghiorit cu care a discutat ÎPS Hierotheos de Nafpaktos, discuție relatată pe larg în cartea „O noapte în pustia Sfântului Munte”, iar acel pustnic spunea: trebuie ca un monah să se gândească la iad nu ca la ceva abstract, ci ca la un lucru concret, să participe cu toată inima la chinurile iadului, să se simtă pe el însuși că este osândit; preluând cuvintele Sfântului Siluan: Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui. Și încă un aspect al experienței acestei maici îl voi relata la sfârșitul scrisorii în anexă, pentru a nu face greoaie istorisirea. Iar ea a continuat: Părinte, nu vă puteți da seama ce răutate au diavolii asupra neamului omenesc și de câte ori nu m-au bătut și chinuit, dar m-a salvat harul dumnezeiesc, mai ales că eu port la brâu cingătoarea Sfântului Ioan Iacob. Locul unde stau este foarte sălbatic și înfricoșător, unde n-a călcat picior de om vreodată și am pătimit multe. Am fost atacată de urs, de lup, dar m-a scăpat Bunul Dumnezeu. De multe ori se adunau demonii să mă bată, dar îi ardea Harul dumnezeiesc primit de Sfântul Ioan Iacob și revărsat peste lucrurile și locurile pe unde a umblat. Și atunci strigau turbați: „Nu ne putem apropia de blestemata aceasta, căci este încinsă cu farmece” – așa numeau ei cingătoarea Sfântului Ioan pe care o am de la o maică bătrână de la Ierusalim, care, la rândul ei, o avea de la Părintele Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan. Zicând aceasta, am rămas uimit de această mărturisire și am început să o întreb câte ceva despre rugăciune, dar ea, ca o smerită cugetătoare, nu s-a grăbit să-mi dea sfaturi și să facă pe povățuitoarea (caracteristic celor căzuți în părere de sine și în înșelare), ci m-a trimis la „Sbornicul” ca să citesc. Apoi, întrebând-o iarăși o problemă care mă frământa, mi-a zis cu smerenie: Părinte, dar duhovnicul ce v-a spus? I-ați cerut sfat? La care i-am răspuns că da, dar să-mi spună și părerea ei, la care mi-a răspuns: Apoi, dacă duhovnicul v-a sfătuit, Dumnezeu Însuși l-a insuflat; cine sunt eu, păcătoasa, să-mi pun cuvântul meu deasupra unui duhovnic?

După aceasta, eu am plecat, lăsând-o la peșteră, căci se lumina de ziuă, în nădejdea că o voi revedea peste câteva luni, când urma să-și ia coletul de la mine. Dar, după cum v-am spus mai sus, nici colet n-am mai primit și nici pe acea pustnică nu am mai întâlnit-o până în ziua de astăzi. Niște taine ce numai Dumnezeu le știe.

În încheiere, aș vrea să mai scriu câteva lucruri. Am citit odată, în cartea Mitropolitului Hierotheos de Nafpaktos „Viața după moarte”, niște lucruri foarte importante, oprindu-mă numai asupra unui aspect care tratează morțile clinice, citând cartea unui doctor protestant american ce dă multe mărturii de morți clinice cu revenire la viață a unor pacienți tratați de el. Acest mitropolit combate acea carte folosind scrierile Sfinților Părinți și ale unor părinți contemporani precum Ieromonahul Serafim Rose, care demonstrează că majoritatea cazurilor de morți clinice sunt rodul înșelărilor demonice și al halucinațiilor unor minți bolnave. Dar spune ÎPS Hierotheos că sunt și unele cazuri adevărate, de la Dumnezeu, cum a fost cu Ostașul Taxiot, cu Egumenul Cosma, cu Cuviosul Areta de la Pecerska și altele care sunt scrise în Viețile Sfinților. Dar o condiție și un indiciu că acestea sunt de la Dumnezeu o reprezintă felul în care persoanele respective își trăiesc restul zilelor. Dacă ele își petrec restul zilelor în adâncă pocăință și profund schimbate, atunci de la Dumnezeu a fost, spre mântuire; și dă un exemplu cu Mitropolitul Calinic al Edessei, duhovnicul său, care a trăit o astfel de experiență de dincolo de moarte, dar când și-a revenit plângea mereu și spunea: Aș vrea să mă întorc la Scaunul Mitropolitan și să spun numai atât: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Pe când în cazurile de înșelare enumerate de doctorul american, toți care au avut aceste halucinații și-au continuat firul vieții în nepăsare și în nepocăință, reluându-și viața păcătoasă de mai înainte, fără vreo schimbare bruscă spre mântuire. Am adăugat aceste rânduri încercând a trasa o paralelă cu experiența autentică a acestei pustnice, care a avut o astfel de moarte clinică, chemând-o Dumnezeu la pocăință și sfințenie.

Anexă

După un an de la această întâlnire, am avut o discuție cu monahul Firmilian, de metanie din Sihăstria, care actualmente este plecat la pustie, și am aflat încă un amănunt despre maica Teodora. El mi-a relatat că, pe când era paznic de noapte, a fost cazat la Sihăstria cu încă o femeie, care ajuta în acea noapte la bucătărie. Iar ea a venit speriată la Părintele Firmilian și i­a spus că maica Teodora, în timp ce dormea, a început a vorbi în somn, înfricoșată parcă de un vis urât; i-a zis Părintelui că pare a fi epileptică. Stând un timp lângă patul ei, au observat că ea este în cu totul altă lume și trăiește o adevărată tragedie, dar în același timp se ruga la Maica Domnului și la Sfântul Ioan Iacob. Chiar acea femeie a spus: Părinte, dar parcă nu-i epileptică, fiindcă aceștia nu se roagă așa cum face ea. Și îmi zicea Părintele Firmilian că a stat în această stare nemișcată o zi și o noapte, fără să-și revină deloc în acest timp; și l-a chemat și pe Părintele Dometian, care a văzut și el același lucru.

(Scrisoarea a fost publicată în revista „Familia Ortodoxă”)