- Se apropie ziua mea de plecare. Precum am spus, nu mai sunt bun de nimic, pentru că nu mă pot nevoi.

Pururea pomenitul nu-și uita deloc menirea și în orice împrejurare a vieții sale își afla modul nevoinței și al rodirii duhovnicești prin diferite născociri personale. Nemaiputând să se miște, nici să se întindă din pricina bolii, stătea într-un fotoliu improvizat plângând mereu deșertăciunea vieții sale. Își aștepta slobozirea din această viață ca pe cel mai fericit moment și murmura tropare de-ale morților atunci când nu-l chinuia respirația.

- Arsenie, spunea în glumă, când plecăm? Se vede că nu te rogi, de aceea întârziem.

Timp de aproape patruzeci de zile, ultimele din viața sa, n-a mâncat nimic, ci numai s-a împărtășit în fiecare zi și a gustat puțin harbuz.

Starețul s-a îngrijit atât de mult de plecarea sa, încât ai fi crezut că într-adevăr în orice clipă trebuia să călătorească, așteptând venirea mijlocului de transport. Noi am încercat cu disperare, prin orice mijloace am putut, științific și practic, să-l ușurăm, deoarece dispneea îl chinuia mult uneori. El însă ne spunea:

- Nu vă osteniți fiilor, nu trebuie să mai rămân. De cât timp aștept ceasul acesta! Rugați-vă numai ca nimic să nu-mi împiedice nădejdea mea. Cât timp trăiește omul, nu poate să nu se îngrijească de plecare.

S-a pregătit mult toată ziua de 14 august. Gândindu-se la ziua următoare, la sărbătoarea Adormirii, nu mai avea răbdare. Aștepta ceva. În același timp, și starea sănătății sale s-a înrăutățit. Au trecut pe la el și prietenii lui mireni și l-au heretisit. Când îi spuneau de însănătoșire, el le răspundea:

- Nu! Nu! Plec repede! După trei zile, când veți auzi clopotele, să știți că prietenul vostru a plecat. Socotesc că de Adormirea Maicii Domnului.

A doua zi, la pomenirea Adormirii Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu, a venit la Liturghie cu multă osteneală, a cântat: "Sfinte Dumnezeule..." și s-a împărtășit pentru ultima dată, spunând: "Merinde pentru viața veșnică". A privit cu stăruință icoana Stăpânei noastre, pe care atât de mult o iubea, ca și cum i-ar fi cerut ceva. Ceva de care ea știa bine. Lacrimile lui liniștite mărturiseau dorința ascunsă a sufletului său față de aceea care de atâtea ori îl mângâiase și-i ceruse să-și aibă singura nădejde întru dânsa, în multa ei milostivire.

Dar, oare, și nouă, care locuim în această Grădină dumnezeiască a ei, Preadulcea noastră Stăpână nu ne spune tainic să nădăjduim în ea? Oare purtarea ei de grijă, vie și vădită în viața noastră de toate zilele, nu este o reamintire continuă că dragostea ei maternă este totdeauna cu noi?

O, Preadulcea noastră Stăpână, adevărata ancoră a nădejdii noastre, unde în altă parte să ne punem nădejdea noi, smeriții, în aceste zile rele, în care toate s-au întors pe dos, fără numai în neschimbata ta purtare de grijă și în îndrăznirea ta de Maică către Fiul tău?

(Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București, 2009, p. 141)