Fraţilor, se cuvine a lua aminte la sfătuirea cea rea; că precum doi oarecari lu­minat împodobiţi [îmbrăcaţi], de vor merge înainte prin târg, iar unul dintr-înşii, neluând aminte, se va poticni şi va cădea în tină şi aşa, desăvârşit va netrebnici luminata podoabă - iar de aici, mişcat fiind de pizmă, se sârguieşte ca şi pe aproapele să-l surpe în noroi, ca nu numai el singur să fie urât - tot aşa şi acum cu cei mulţi, din fapta bună căzând, se nevoiesc să împiedice şi pe alţii, ca să nu fie ei singuri întru urâciune. Iar pentru aceasta grăiesc smerit şi răspund dulce, ca, câte pu­ţin smulgându-i din curăţie pe cei ce-i ascul­tă pe ei, întru aceeaşi groapă să-i pogoare; şi nu se ruşinează făcând cele rele, ci şi pe aproapele îl îndeamnă, zicând: „Pentru ce te îngreţoşezi de noi, că [doar] suntem pă­cătoşi? Nu ştii că lucrul acesta este căzut şi sculat?” („Nu ştii că viaţa este cu susul în jos?”)

Acestea, şi ca acestea grăind, nu se ruşinează. Pentru ce? Pentru că ei adică, căzând, nu vor să se scoale, precum am zis, ci sunt [trăiesc] spre sminteala celor mulţi, spre căderea şi stricarea lor, şi sunt ca o râmă în undiţa Diavolului, ce încă se sârguiesc a înşela sufletele cele neîntărite şi întru aceeaşi pierzare a le trage. Pentru aceasta, iubitule, păzeşte-te dinspre unii ca aceştia, ca să nu te tragă cu cuvintele lor cele moi şi focului ce­lui veşnic împreună cu dânşii să te trimită.

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 123)