Dar ca să înţelegi mai bine ce e smerenia, am să-ţi zugrăvesc semnele ei. Smerit poate fi socotit acela care a omorât voia sa, care nu tăinuieşte de părintele său duhovnicesc nimic din faptele şi nici din gândurile sale, care în nici o privinţă nu crede chibzuinţei sale, ci întru toate urmează socotinţei părintelui său; care nu numai că nu jigneşte pe nimeni, ci şi suferă cu bucurie jignirile pricinuite lui de către alţii; care nu cugetă să facă vreun lucru nou, care nu este rânduit de pravila de obşte şi pildele Sfinţilor; care se mulţumeşte cu lucruri puţine şi sărăcăcioase şi mulţumeşte pentru ceea ce i se dă, socotindu-se nevrednic şi de atâta; care cu adevărat se socoate pe sine mai prejos decât toţi şi întru nimic nu se pune pe sine mai presus de cineva; care îşi înfrânează limba, care nu este grabnic a cuvânta şi certăreţ când vorbeşte cu alţii; care nu iubeşte grăirea în deşert şi multa grăire. Cel ce a sporit în aceasta suie la înălţimea dragostei, în care nu mai este frică şi prin care totul se plineşte nu prin nevoinţă şi osteneală, ci prin râvna de foc şi dorirea binelui.

(Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, pp. 112-113)