Sensul cunoaşterii
Există un nemărginit proces în cunoaştere, în măsura în care este un nesfârşit progres în adâncirea relaţiei între persoane.
Căderea lui Adam a avut drept consecinţă o suferinţă a creaturii de la om până la cea din urmă piatră. Este aici o logică ce trimite la necesitatea restaurării, o restaurare ce este cu neputinţă omului şi doar răscumpărarea pe care o face Dumnezeul Om o realizează. Însă, deşi săvârşită prin Întrupare şi Jertfă, restaurarea este actualizată prin fiecare experienţă personală particulară a unirii cu Hristos. Restaurarea are însă o semnificaţie ce depăşeşte înţelesul unei simple refaceri a datelor iniţiale întru care se găsea creatura, ci mai cu seamă restabilirea direcţiei către care trebuia să se îndrepte omul: theosis-ul, îndumnezeirea. Dumitru Stăniloae exprimă această viziune afirmând că „lumea se recreează printr-o continuă suferinţă, care e o neîncetată omorâre a formei ei celei vechi, sau mai bine zis o continuă forţare a structurii ei superficializate şi învârtoşate, pentru a se înnoi”. Omul nu rămâne simplu om căci Dumnezeu asumă un trup; Dumnezeu se face om pentru ca omul să se facă Dumnezeu.
Pentru un răsăritean, aşa cum afirmă Stăniloae, lumea creată nu are alt sens decât acela de a fi un loc de întâlnire a persoanelor şi în primul rând a lui Dumnezeu Persoană cu omul persoană, şi istoria acestei articulări a relaţiei personale are consecinţe radicale asupra creaţiei. Pe măsura trecerii vremii, lumea devine tot mai personalizată, tot mai asumată de persoane ca mijloc de adâncire a comuniunii între ele. Există un nemărginit proces în cunoaştere în măsura în care este un nesfârşit progres în adâncirea relaţiei între persoane, şi niciodată nu se poate pune punct în actul de cunoaştere. Mai mult, actul de înţelegere fiind atribut al persoanei care nu „stă”, adică nu se găseşte într-o atitudine faţă de lume constantă, ci este implicată în relaţie, acesta poate însemna şi eşecul autenticităţii experierii celuilalt, nu descrie un progres, ci are suişuri dar şi coborâşuri. Poţi ajunge să „pierzi” înţelesurile dobândite atunci când te îndepărtezi de experienţa comuniunii întru care ai dobândit un anume rezultat în cunoaştere.