Acum doi ani, mi-am dorit enorm să ajung la racla ei, dar locuim la 500 de kilometri de Iași și nu era ușor. Simțeam că mă va ajuta să mi se facă fetița bine, căci suferă de o boală gravă autoimună. Am ajuns acolo, dar timpul ne presa și soțul era foarte grăbit. Mi-am zis atunci: eu nu pot să o rog pe Sfânta să mă ajute fără a-i aduce în dar măcar o floare. Vizavi de catedrală, pe alee, era un pavilion cu flori. În graba aceea de a ajunge mai repede la raclă, soțul și copiii au plecat în față, iar eu am rămas să aleg un buchet din floarea-soarelui și spice de grâu. Am luat buchetul, iar când am ridicat privirea, în fața mea zâmbea o domnișoară foarte frumoasă, cu părul șaten, cu un zâmbet atât de cald și niște ochi mari în care m-am pierdut... M-a rugat șoptit s-o ajut cu 2 lei să își ia un covrig. I-am dat 10, iar ea s-a uitat mirată, de parcă îi întinsesem o avere. Îmi vedeam familia în zare și, parcă, mă și supăra faptul că mă reține din drum. Dar mi-a zâmbit și mi-a mulțumit cu atâta gingășie, încât nu părea din lumea asta. În capul meu, nu înțelegeam cum acea tânără atât de plăcută, bine îmbrăcată, avea nevoie de acei bănuți. Am plecat, dar gândul îmi era la ea, așa că am întors capul s-o mai văd o dată. Parcă în același gând cu mine s-a oprit și ea, mi-a zâmbit iarăși și a dispărut printre oameni.

În catedrală, oamenii stăteau cuminți la rând, se închinau și își spuneau rugăciunile în șoaptă. În acea liniște, s-a auzit un strigăt: „Ce frumoasă este, mami!”. Era fetița mea, care se uita la o icoană imensă a Sfintei Parascheva. Am înlemnit, era ea, avea aceiași ochi mari și plini de dragoste, aceleași trăsături delicate, același zâmbet!

La închinare, mâinile Cuvioasei erau calde, iar părintele care avea grijă de bunul mers al lucrurilor i-a dăruit o floare fetiței mele din aranjamentele de pe raclă.

Multă bucurie și pace sufletească ne-a adus această vizită! Copila mea e mai bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, iar eu, când îmi aduc aminte de acel chip luminos, retrăiesc aceeași emoție de nedescris și aceeași pace interioară pe care am simțit-o tot drumul până acasă.

Slăvit este Dumnezeu întru Sfinții săi!

Aș putea să scriu o carte cu minunile trăite de familia noastră, despre cum boala ajunge să fie o binecuvântare; până și soțul meu, care era un ateu convins, a ajuns de ceva ani să nu lipsească de la Sfânta Liturghie. De la un bărbat care ducea o viață de noapte, a ajuns să stea zece zile la poarta încuiată a Mănăstirii de la Eghina, în timpul pandemiei, și să citească zilnic Acatistul Sfântului Nectarie cu lacrimi. Boala fetiței noastre ne-a întors la Dumnezeu. El a salvat-o de la moarte atunci când credeam ca nu mai are șanse la viață! Așa se face că, la cei 6 anișori ai săi, o iubește enorm de mult pe Maica Domnului, se împărtășeste săptămânal și cunoaște rugăciuni de la Îngerașul pana la Psalmul 142. Și toate acestea cu atâta drag și fără nicio presiune! Ar fi multe de povestit, încât le pierd șirul, dar scriu acestea nu spre laudă deșartă, ci spre întărirea celor care nu mai au nădejde – așa cum nu am avut nici eu!

– mărturie primită pe adresa redacției Doxologia