„Acum sufletul Meu e tulburat” (In 12, 27)

Deşi, ca om, Hristos Se tulbură de gândul la moarte, ca Dumnezeu, mişcându-Se spre această patimă, revine îndată la curaj şi preface în îndrăzneală simţirea biruită de frică. Căci socotim că în Hristos Mântuitorul s-au mişcat cele omeneşti în două moduri. Trebuia ca şi aşa El să arate că nu e om aparent şi presupus, ci că S-a făcut om după fire şi cu adevărat din femeie, purtând toate cele omeneşti, afară de păcat. Iar teama şi frica sunt patimi naturale ale noastre. Pe lângă aceasta, cele omeneşti s-au mişcat în Hristos fără păcat, nu aşa cum se mişcă în noi, oamenii, ca să se întărească şi să înainteze, ci ca să fie oprite prin raţiune, firea Lui omenească fiind înălţată spre o stare mai bună şi îndumnezeită.Căci aşa, şi nu altfel s-a înfăptuit şi în noi modul vindecării. În Hristos firea omului a fost readusă la înnoire ca pârgă şi în El am dobândit şi cele mai presus de fire. De aceea, El s-a numit de către dumnezeieştile Scripturi şi al doilea Adam. Şi, precum a flămânzit şi a obosit ca om, aşa a primit şi tulburarea din pătimirea Sa omenească. Dar El nu Se tulbură ca noi, ci numai atât cât e nevoie să experieze această senzaţie, apoi Se înalţă iarăşi la îndrăzneala cuvenită Lui. Din aceasta e vădit că avea şi suflet raţional. Precum în flămânzire sau în căderea în ceva asemănător se vădeşte patima proprie trupului, aşa şi în tulburarea prin gândul la cele rele se arată o patimă a sufletului raţional, singurul cu care se uneşte gândul şi cugetarea. Şi acestea s-au mişcat în Hristos înainte de-a fi ajuns pe cruce. Deci rabdă tulburarea înainte de aceea, gândindu-Se mai înainte la ceea ce avea să se întâmple şi fiind dus prin gândire la ceea ce avea să suporte. Astfel, pătimirea fricii vom spune că nu e nici a Dumnezeirii, nici a trupului. Căci e pătimirea gândurilor sufletului, şi nu pătimirea trupului. Iar dacă şi ceea ce nu are suflet raţional se tulbură şi se agită, aceasta nu i se întâmplă nici pentru că-şi aminteşte, nici pentru că prevede prin cugetare pătimirea viitoare, ci ajunge la frică abia când e prins de relele înseşi, simţind primejdia prezentă.

Acum Domnul nu Se tulbură nici de cele pe care le cugetă şi nici de cele pe care le aşteaptă. Nici n-a zis Hristos: „Trupul Meu s-a tulburat,” ci „sufletul Meu,” respingând bănuiala celor ce-L urmăreau. Iar dacă spui că şi în Vechiul Testament s-a spus iudeilor de către Dumnezeu: „Sărbătorile voastre le urăşte sufletul Meu,” vom înţelege că a spus aceasta folosindu-Se de obiceiurile noastre, coborând la noi, însuşindu-Şi, figurativ, El, Cel netrupesc, faţa şi ochii şi toate celelalte mădulare ale noastre. Dar, după întrupare, nu vom zice acelaşi lucru, că El n-a fost decât chip, aparenţă, umbră, şi nu om adevărat, ceea ce spunea necredinciosul Manes.

Deci Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a unit Sieşi firea întreagă a oamenilor, ca să mântuiască omul întreg. Căci ceea ce n-a luat, nici n-a mântuit. De aceea, zicând: „S-a tulburat,” preschimbă în îndrăzneală suportarea patimii care va urma şi numai că nu zice: A muri nu e nimic, pentru Mine, dar am îngăduit trupului să-i fie frică, ca să prefac frica în îndrăzneală. Am venit pe pământ ca să redau viaţa, de aceea M-am pregătit şi pentru a pătimi. Şi Cel ce toate le poate cere Tatălui şi ia chipul Celui ce se roagă nu ca un neputincios, ci ca om care atribuie firii dumnezeieşti cele mai presus de cele omeneşti, neaflându-Se în afara firii dumnezeieşti când cheamă pe Tatăl Său, ci ştiind că prin Tatăl şi prin Fiul vor veni puterea şi slava în orice faptă. Fie că zice Scriptura: „Slăveşte pe Fiul Tău,” fie: „Slăveşte numele Tău,” acestea au exact acelaşi înţeles.

Totuşi Hristos, dispreţuind moartea şi umilinţa pătimirii, urmărind scopul pătimirii şi privind cum izvorăşte din moartea trupului Său desfiinţarea stricăciunii morţii tuturor, şi firea omului fiind preschimbată prin înnoirea vieţii, numai că nu zice către Dumnezeu-Tatăl: Părinte, deşi îi este greu trupului să pătimească şi se teme de moartea contrară firii, - deşi şed împreună cu Tine şi am stăpânirea peste toate, contrar părerii iudeilor -, totuşi, deoarece am venit pentru aceasta, slăveşte pe Fiul Tău, adică: Nu Mă împiedica să merg la moarte (In 12, 27-28). Şi Tatăl consimte cu Fiul pentru folosul tuturor. Că Evanghelistul a numit şi în alt loc crucea slavă, o vei afla din spusa lui: „Căci încă nu era (dat) Duhul, fiindcă Iisus nu fusese preaslăvit” (In 7, 39). E clar că în acestea numeşte răstignirea preaslăvire. Astfel, crucea este slavă. Căci în vremea pătimirii a răbdat multe ocări, deşi putea să nu le pătimească, suportând de bună voie pentru noi pătimirea. În aceasta se vede mila Lui covârşitoare şi slava cea mai înaltă, întrucât a suportat acestea spre folosul altora. Dar Fiul S-a ridicat la slavă şi în alt mod, anume prin aceea că a biruit moartea. Căci astfel L-am cunoscut ca fiind Viaţa şi Fiul lui Dumnezeu celui viu. Dar Se slăveşte şi Tatăl, când arată că are un Fiu născut din El la fel cum este El. Iar Acesta este bun, lumină, viaţă, mai tare ca moartea şi face tot ce voieşte.Iar când spune: „Slăveşte pe Fiul Tău” (In 13, 31), zice de fapt: Consimte să pătimesc, cu Mine, Cel ce voiesc aceasta. Căci Tatăl nu L-a dat pe Fiul la moarte fără voia Acestuia, ci de bunăvoie, pentru viaţa lumii. Deci a voi şi Tatăl împreună cu Fiul este o bogăţie de bunătăţi. Iar în loc de pătimire spune slavă, ca şi aceasta să ne fie pildă ca să ne rugăm şi noi să nu cădem în ispită, iar dacă se întâmplă să cădem, să suportăm cu bărbăţie şi să nu cădem de tot, ci să ne rugăm ca să ne mântuim în Dumnezeu. Dar mai zice şi: „Preaslăveşte-Ţi numele” (In 12, 28). Căci dacă prin primejdiile noastre se slăveşte Dumnezeu, toate celelalte să se pună în rândul al doilea. Precum moartea nu s-ar fi desfiinţat dacă n-ar fi murit Mântuitorul, aşa trebuie să se gândească şi despre patimile trupului. Căci dacă nu S-ar fi temut, firea Lui omenească nu s-ar fi eliberat de teamă. Dacă nu S-ar fi întristat, firea nu s-ar fi izbăvit de întristare. Dacă nu S-ar fi tulburat şi speriat firea Lui omenească, nu ar fi ajuns vreodată liberă de ele. Şi pentru toate cele ce se întâmplă omeneşte, vei afla potrivindu-se aceeaşi raţiune din Hristos. Patimile omeneşti ale trupului se mişcă nu ca să stăpânească în El aşa cum stăpânesc în noi, ci ca să se desfiinţeze, prin puterea Cuvântului sălăşluit în trup, firea lui omenească, ridicându-se la o stare mai bună.