Pentru un sfânt, natura reprezintă trecutul. Sfântul şi-a însuşit alfabetul naturii, a citit cuvintele sale, i-a ascultat sunetele, i-a înţeles vorbele, apoi a închis cartea ei.

Numai în omul sfânt natura şi-a ajuns pe deplin scopul. În el, ea a deşteptat omul, i-a arătat pe Dumnezeu şi la urmă s-a retras din faţa lui. Luptând pe temelia pe care natura i-a aşezat-o sub picioare, sfântul este nevoit să se urce singur pe scările cereşti - cu gândul, cu rugăciunea, cu bunătatea - mânat de natură şi tras de Dumnezeu.

Sfântul este nemărginit de recunoscător şi nesfârşit de bun faţă de natură. De aceea şi natura îl socoteşte pe sfânt ca pe singurul ei prieten, neiubitor de sine, pe pământ.

Într-adevăr, nu este privelişte mai mişcătoare pe pământ ca prietenia reciprocă dintre sfânt şi fiarele sălbatice.

Şi, cu toate acestea, sfântul priveşte asupra întregii naturi ca omul în vârstă la prăvălia cu jucării. O privire, un zâmbet de milă, o amintire plăcută, şi călătorul prin furtună trebuie să înainteze şi să se înalţe. Trebuie să uite totul, trebuie să părăsească totul, ca să pătrundă totul şi să primească totul.

Pentru un nesăţios, natura închipuie viitorul; pentru un artist, prezentul; pentru un sfânt, doar trecutul.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, Editura Sophia, București, 2006, pp. 49-50)