Spunea Avva Sisoe:

Când eram în schit cu Macarie, ne-am suit șapte inși să secerăm cu dânsul. Și iată o văduvă era adunând în urma noastră spice și nu înceta plângând. Deci a chemat bătrânul pe stăpânul țarinei și i-a zis:

‒ Ce are femeia aceasta, că totdeauna plânge?

I-a zis lui:

‒ Bărbatul ei avea un amanet al oarecăruia și a murit de năprasnă și nu i-a spus unde l-a pus și voiește stăpânul amanetului să o ia pe dânsa și pe fiii ei robi.

I-a zis lui Bătrânul:

‒ Zi-i să vină la noi, unde ne odihnim de arșiță.

Și venind femeia, i-a zis ei bătrânul:

‒ Ce plângi așa totdeauna?

Și a zis:

‒ Bărbatul meu a murit luând amanetul oarecăruia și când a murit n-a spus unde l-a pus.

Și a zis Bătrânul către dânsa:

‒  Vino, arată-mi unde l-ai îngropat pe bărbatul tău!

Și luând pe frați cu dânsul, Bătrânul Macarie a ieșit cu ea împreună. Și venind la locul acela, i-a zis ei Bătrânul:

‒ Du-te la casa ta!

Și rugându-se ei, l-a chemat Bătrânul pe mort, zicând:

‒ Cutare, unde ai pus amanetul cel străin?

Iar mortul, răspunzând, a zis:

‒  În casa mea este ascuns, sub picioarele patului.

Și i-a zis lui Bătrânul:

‒ Dormi iarăși până la ziua Învierii!

Și văzând acestea frații, de frică au căzut la picioarele Bătrânului Macarie. Și le-a zis lor Bătrânul:

‒ Nu pentru mine s-a făcut aceasta, căci nimic nu sunt, ci pentru văduvă și pentru copiii cei săraci a făcut Dumnezeu lucrul acesta. Însă acesta este lucrul cel mare, căci Dumnezeu voiește sufletul fără de păcate și orice va cere va lua.

Și venind, a vestit văduvei unde este pus amanetul. Iar ea luându-l, l-a dat stăpânului lui și și-a izbăvit fiii săi și toți cei ce au văzut acestea L-au slăvit pe Dumnezeu.

(Patericul, ediția a IV-a, revizuită, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, pp. 140-141)