N.K. lov, cântăreţ al mitropolitului, era bântuit de patima trupească. Gândurile de desfrânare nu-i dădeau pace, tulburându-l zi şi noapte. Într-o primăvară, pe când se plimba prin pădure, s-a întâlnit cu fericitul Teofil; pentru ca, nu cumva, stând de vorbă cu el, să sufere mustrare, a încercat să-l ocolească.

- Ei, Nikolai, aşteaptă, a ţipat deodată fericitul, încotro? Vino încoace, la mine. O să ne îndulcim împreună cu gânduri de desfrânare…

K-lov, simţindu-se dat în vileag, a început să-şi ceară iertare cu lacrimi înaintea fericitului.

- Lasă, nu-i nimic, Domnul e milostiv, l-a mângâiat fericitul. Hai să ne rugăm Lui!

Şi, lăsându-se în genunchi, Sfântul Teofil a început să facă rugăciune. După o jumătate de ceas s-a sculat şi, întorcându-se către cel pătimaş cu o faţă plină de iubire, a rostit:

‒ Ei, mergi de-acuma. Gândurile de desfrânare n-or să te mai tulbure.

Tânărul s-a tămăduit îndată de neputinţa sa; şi măcar că patima îi mai dădea târcoale uneori, însă numai ce începea să se lase înrâurit de dracul curviei, şi trupul său era cuprins de nişte frisoane atât de puternice, că orice gând necurat pierea pe loc din capul lui şi tânărul trup sleit de suferinţă nu mai ardea în văpaia patimii desfrânării.

(Vladimir Znosko, Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos. Viaţa şi Acatistul, ediția a II-a revizuită, Editura Egumenița, Galați, pp. 38-39)