Preacucernice părinte, cum ar trebui să se pregătească din punct de vedere duhovnicesc un tânăr înainte de un examen important?

Pregătirea duhovnicească nu trebuie să fie una de circumstanţă. Pregătirea aceasta pentru un creştin are caracter permanent. Aşa cum avem nevoie de hrană zilnică pentru trup, avem nevoie de hrană zilnică şi pentru suflet, nu numai seara sau în diferite împrejurări. Nu putem deci vorbi de o pregătire specială din punct de vedere duhovnicesc înainte de un examen, oricât de important ar fi el. Pentru că ar însemna că încercăm să-L păcălim pe Dumnezeu, iar Sfântul Pavel ne spune clar să nu ne amăgim, că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit.

Elevii trebuie pregătiţi şi pentru posibile nereuşite

Desigur, o anumită conduită în faţa unui astfel de examen poate exista, fără îndoială. La parohia unde slujesc, observ cum elevii îşi sporesc paşii spre biserică, ce-i drept, mai mult în preajma examenelor. Dar dacă pregătirea duhovnicească ar fi una continuă, nu am mai resimţi nici atât de mari emoţii la examene, le-am simţi ca făcând parte din firescul cotidian pe care-l traversăm liniştiţi cu Hristos.

E normal ca în preajma unui examen important să intensificăm rugăciunea, adăugând rugăciuni specifice, rânduite de Biserică, prin care se invocă ajutorul lui Dumnezeu pentru luminarea minţii. Dar una este stăruinţa în rugăciune, în preajma unor etape importante din viaţa noastră, şi alta este rugăciunea de conjunctură. De ce nu te rogi pe tot parcursul activităţii tale şcolăreşti şi te rogi numai înainte de examene? Pentru că nici învăţătura nu se face în salturi, ci zi de zi, constant, cu conştiinciozitate, pentru a avea rod, ca, de altfel, în orice activitate. Iar Biserica se roagă în permanenţă pentru această categorie de tineri.

Tânărul învăţăcel se poate ajuta şi de cruciuliţa de la gât, care nu trebuie, la fel, purtată numai la examene. Sau o iconiţă, care poate fi purtată permanent în carnetul de elev, de pildă. Dimineaţa, când se trezeşte, tânărul se închină, sărută icoana, bea puţină agheazmă, ia sfânta anafură. Ca şi în cazul spovedaniei şi împărtăşaniei, pe care nu le facem de conjunctură. Toate fac parte din viaţa spirituală completă, iar Sfânta Împărtăşanie reprezintă bucuria supremă a credinciosului, comuniunea directă şi fizică cu Hristos. La aceste manifestări exterioare ale credinţei tânărul poate participa oricând şi ar fi de preferat cât mai constant, de pildă şi la începutul anului şcolar ar fi recomandat să se spovedească, să se cuminece etc.

Medicamentul bun la orice fel de suferinţă

Cum sfătuiţi un tânăr care, deşi s-a pregătit corespunzător şi a cerut insistent ajutorul lui Dumnezeu, a picat examenul?

Desigur că anumite sincope sunt inevitabile în viaţă. Aici intervine rolul părintelui ca psiholog, rolul preotului ca psiholog, al dascălului ca psiholog şi bun padagog. Elevii trebuie pregătiţi şi pentru posibile nereuşite.

Trebuie să fim tari, puternici, că nu reuşim totdeauna în tot ceea ce ne propunem. Se poate întâmpla oricui. Dar să nu descurajăm. Şi aici, antidotul este tot rugăciunea, că medicamentul acesta e bun la orice fel de suferinţă. Taina Sfântului Maslu îl poate ajuta pe elevul care este marcat sufleteşte de o nereuşită, îl întăreşte sufleteşte să depăşească momentul.

Un eşec nu înseamnă pierderea a tot ce ai la momentul respectiv. Un eşec nu trebuie să mă îndepărteze de Dumnezeu, dimpotrivă să mă apropie şi mai mult. Un părinte duhovnicesc - spune Patericul - era supărat şi, când a fost întrebat de ucenic despre motivul supărării, a răspuns: „Pentru că în ultima vreme Dumnezeu nu mi-a mai trimis nici o suferinţă.“ El în suferinţă vedea prezenţa lui Dumnezeu. Suferinţele ne vin spre întărire, nu spre deznădejde. Tânărul care a picat la examen trebuie să ştie că Dumnezeu îl iubeşte oricum, fie că a luat examenul, fie că nu, aşa cum ne iubeşte pe noi toţi, păcătoşi sau drepţi. Dragostea lui Hristos nu e condiţionată de reuşita lui la examen, ci de trăirea lui morală.

„Să evităm reproşurile“

Şi să evităm reproşurile. Tânărul trebuie încurajat, întărit. Deja trăieşte el, cu siguranţă, o suferinţă sufletească. A-l înconjura cu reproşuri de tot felul înseamnă a-l arunca în deznădejde, în stări dramatice, ferească Dumnezeu... Desigur, părinţii sau dascălii nu-şi pot ascunde totalmente supărarea, dar aceasta nu trebuie să fie una excesivă, pentru că nu-i benefică, nici pentru părinte şi mai ales pentru copil. Cel cu care elevul supărat de eşec vine în contact trebuie să fie stăpânit de duhul blândeţii. 

Am stat de vorbă şi eu de multe ori cu astfel de tineri, pe care i-am încurajat şi cărora le-am explicat cum stau lucrurile. Am avut studenţi care chiar la mine (n.r. părintele a fost cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, unde a predat pe parcursul a două decenii „Noul Testament“) au luat note mici şi i-am chemat, am analizat teza şi, la final, ajungeau la concluzia că le-am dat chiar o bonificaţie. Şi e normal să fie aşa, şi note mai bune şi mai puţin bune, şi elite, şi elevi mai puţin pregătiţi, pentru că aşa se pot cerne valorile. Ai senzaţia uneori că e muncă de agricultor aici. Agricultorul trudeşte tot anul, nu are anotimp de odihnă, că până şi iarna găseşte el ce să facă, cară gunoiul de pe câmp, de pildă... Şi vine dintr-o dată grindina şi distruge tot, şi el nu deznădăjduieşte. Spune „Domnul a dat, Domnul a luat“ şi o ia de la capăt. Cum reuşeşte? Pentru că trăieşte cu speranţa. Şi-n anul următor are rod însutit. De aceea nu trebuie să contribuim la micşorarea speranţei printr-o atitudine excesivă de nemulţumire pentru rezultate. Şi nici tânărul să nu persiste în nemulţumirea şi întristarea lui pentru rezultatul negativ.

Iar dacă a reuşit, cum să-I mulţumească lui Dumnezeu?

Eu aş îndrăzni să spun că fiecare rugăciune, fiecare zi a noastră trebuie să înceapă cu mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru toate şi aşa se şi întâmplă în rugăciunile noastre, şi de seară, şi de dimineaţă... Aşa cum un bolnav mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a mai dăruit o zi, chiar dacă este bolnav, aşa fiecare om trebuie să conştientizeze şi să preţuiască fiecare zi dăruită de Dumnezeu, chiar dacă i se pare că n-a realizat mare lucru în ea. Şi mulţumirea are deci caracter permanent, nu trebuie să fie nici ea de circumstanţă. Să-I mulţumeşti lui Dumnezeu înainte de a cere ceva, căci înainte ai primit ceva mai important de la El, viaţa, de pildă, un dar atât de mare.

Desigur, în momentele de binefacere, cu mai multă stăruinţă trebuie să mulţumim lui Dumnezeu. Şi spun asta întrucât, deşi pare un act normal să mulţumim când am primit ceva, ni se întâmplă să rămânem nepăsători chiar şi în faţa marilor daruri. Şi avem exemplu şi în Sfânta Scriptură cu cei zece leproşi, dintre care numai unul n-a uitat să mulţumească, deşi toţi primiseră vindecarea. Şi mulţumirea să o facem în sfânta biserică, în timpul Sfintei Liturghii de pildă, care înseamnă jertfă de mulţumire.