Acest sfânt mucenic a trăit în vremea împăraților Deciu și Valerian, în Melitina Armeniei. Deși era elin și slujitor zeilor, conform credinței lui, inima sa Îl căuta pe Dumnezeu Cel Adevărat și dorea să slujească Împăratului Ceresc. S-a împrietenit cu un creștin, Nearh, și a învățat de la acesta Sfânta Scriptură. Îl asculta cu mare interes și păstra toate cuvintele, reflectând adesea la ele. Deși Nearh și-ar fi dorit ca Polieuct să se boteze, viitorul mucenic încă nu era pregătit pentru această taină. Într-o zi, împărații au dat poruncă împotriva creștinilor, hotărând ca toți cei care nu se închină zeilor să fie omorâți.

Atunci Nearh s-a mâhnit foarte tare, la gândul că prietenul său nu va mai dori niciodată să ajungă în Biserică și că legătura lor, mai strânsă decât a unor frați, se va încheia. Văzând că Nearh plânge și nu mai vorbește, Polieuct s-a rugat de acesta să îi spună care este motivul supărării sale. Atunci când a aflat, s-a aprins inima lui de iubirea Domnului și a recunoscut faptul că, deși era elin cu numele, în sufletul său era creștin. Chiar în urmă cu câteva zile avusese o vedenie în care se arăta purtând o haină nouă, pe un cal înaripat, știind că Hristos S-a apropiat de el.

Nu a mai ținut seama, așadar, de soția sa și de copii, nici de socrul său, un om influent și care îl ruga cu lacrimi să se întoarcă la zei, ci a mers în cetate și, plin de hotărâre, i-a batjocorit pe elini, distrugând cei 12 idoli la care se închinau. Pentru că nu a putut fi convins nici cu amenințările, nici cu lingușirile să se răzgândească, judecătorii au decis să îl omoare cu sabia. Necredincioșii priveau cum acesta se îndreaptă cu așa o bucurie spre moarte, încât mulți dintre ei au început să creadă în Dumnezeu.

Și pășea Sfântul Polieuct de parcă ar avea alături un om cu care vorbea, dar pe care nimeni în afară de el nu putea să îl vadă. După ce și-a luat rămas bun de la Nearh, cel care îl făcuse să părăsească slujirea zeilor, și-a plecat capul sub sabie, fiind botezat chiar în propriul său sânge.