Într-o dimineaţă, cu nişte ani în urmă... Mai aveam câteva ceasuri până la tren. Urma să plec la Timişoara. Făceam lunar „naveta” aceasta, Craiova – Timişoara. La Timişoara, trăgeam la o bună prietenă, pentru că mă durea inima că nu era spovedită din copilărie. De câte ori ne întâlneam, vorbeam despre asta şi ea hotăra de fiecare dată să se spovedească, până la următoarea noastră întâlnire. De fiecare dată, apărea însă ceva şi ea nu ajunsese încă la spovedanie.

În dimineaţa aceea, uitându-mă printre cărţi, să iau ceva de citit pe drum, inima mă trage către viaţa Sfântului Nectarie de la Eghina. O iau din raft, o răsfoiesc şi „mă prinde”. Încep să citesc, socotind să continui lectura în tren. Nu a fost însă chip să las cartea din mână până când nu am terminat-o. Aproape să pierd trenul din cauza asta...

Sfântul Nectarie m-a impresionat profund. Plângeam şi mă rugam pentru prietena mea, să o ajute să ajungă, de data asta, la spovedanie. Am plecat cu rugăciunea în suflet. M-am rugat tot drumul pentru prietena mea. Şi, pentru că plecam la Timişoara, am mai luat cu mine un ajutor: pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş.

Primul lucru pe care prietena mea mi l-a spus când ne-am revăzut a fost: „TREBUIE să mă spovedesc!” „Demult trebuie să te spovedeşti” – i-am răspuns. „Da, dar acum este altfel”, mi-a spus, „acum, aşa de tare mă trage, că nu mai pot sta...”

Ne-am dus a doua zi la Catedrală. S-a spovedit şi a ieşit alt om de sub epitrahil: avea pe chip o lumină care o transfigura. Desigur că lumina venea din inima împăcată cu Dumnezeu şi era semnul harului ce coborâse asupra sa pentru mijlocirile Sfinţilor Nectarie şi Iosif cel Nou şi pentru marea iubire de oameni a lui Dumnezeu.

Un timp, eu nu am putut să vorbesc despre asta. Eram pur şi simplu copleşită de întâmplare. Erau la mijloc nişte ani în care eu mă rugasem pentru prietena mea, ca Dumnezeu să-i ajute să ajungă la spovedanie. Şi iată că Dumnezeu lucrase prin sfinţii Săi la vremea ştiută de El...

Mai târziu, când i-am spus cum a fost totul, ea a înţeles minunea ce se făcuse cu ea: „De asta mă trăgea pe mine inima, de nu mai puteam sta!”

(D.I., Craiova)

 (Sfântul Nectarie - minuni în România, Ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, Galați, 2010, pp. 123-124)