Diferitele bisericuţe în care liturghisea Părintele erau pentru mulţi mângâiere şi scăpare. Un mirean, care de mult timp nu găsea de lucru, era epuizat din pricina ostenelii urcării scărilor de marmură ale multor ministere unde i se făcuseră multe făgăduinţe, numai ca să scape de el. S-a întors într-o zi, plin de năduşeală, obosit şi descurajat, la sărăcăcioasa lui casă. Femeia şi copiii lui îl priveau aşteptând să audă ce le va spune. Dar a rostit iarăşi cuvântul „deznădejde”. Atunci femeia lui îi spuse: „Nu deznădăjdui! Voi alerga la sfinţitul Bătrânel, şi vei vedea că se va face după voia noastră”. S-a dus la biserică, a dat (pomelnic cu) numele lor preotului şi i-a explicat durerea lor. A ascultat-o cu atenţie şi compătimire şi i-a spus că se va ruga neîn­târziat precum a făcut şi ea, îngenunchind şi rugând cu suspine pe Maica celor întristaţi să-i păzească şi să le ajute degrab. A plecat de la biserică având sufletul uşurat. A doua zi soţul ei a găsit de lucru.

Altădată, o copilă nefericită a venit la Biserica Prorocului Elisei şi s-a mărturisit cu lacrimi, spunând că trăieşte de nouă ani cu un oarecare, care mereu amâna legalizarea căsătoriei. Părintele i-a spus că se va ruga mult pentru ei. „Dar, precum ştii, să mi-l aduci aici, la biserică, pe tânăr, ca să-l cunosc”, a adăugat el. Când femeia aceasta a mers acasă, l-a luat cu binişorul pe concubinul ei, l-a rugat şi, în cele din urmă, a reuşit să-l ducă la biserică. De îndată ce acesta l-a văzut pe Părintele (care avea o înfăţişare evlavioasă ce inspira respect), tot atunci, ca şi cum s-ar fi destrămat legă­turile nevăzute ale diavolului, i-a spus: „Vreau să mă căsătoresc”. În zece zile s-a făcut căsătoria şi au fost cuprinşi de o mare bucurie sufletească, prin împăca­rea conștiinței amândurora. Au pus fotografia Bătrânului deasupra patului lor. Le-a dat canon (precum ne-au spus ei înşişi), pentru păcatul lor anterior, ca mier­curea şi vinerea să mănânce mâncare uscată, la fel şi în posturile mari, şi să dea milostenie după putere. Toate le-au făcut cu mare mulţumire, numindu-l „Părin­tele nostru”. L-au invitat apoi constant în casa lor, punându-i masa cu generozitate atât Sfinţiei Sale, cât şi întregii lui obşti.

Cu ocazia aceasta vom menţiona şi următorul fapt. Au existat zile când biserica se umplea de cunoscuţi şi necunoscuţi. Într-una din aceste zile a venit şi o femeie necunoscută ca să-i dea o prescură. S-a uitat la ea cu atenţie şi i-a spus: „N-o pot lua”. „De ce?”, îI întrebă femeia. „Pentru că trăieşti necununată”, i-a răspuns Părintele. Numai atunci femeia a înţeles greutatea păcatului ei. Îi adusese pres­cura fără să se cerceteze câtuşi de puţin pe ea însăși... Femeia a început să plângă. „Ce să-ți fac? Plâng şi eu împreună cu tine, dar nu ți-o pot lua”, a mai spus Părintele.

Aveam o cunoştinţă care şi ea trăia necununată. Auzise şi ea despre Părintele Nicolae şi, luând-o pe o prietenă de-a ei, au mers la biserică. Când s-au dus să-i sărute mâna, prietenei ei i-a dat-o, dar ei nu, ci şi-a tras-o ostentativ. A venit femeia la mine plângând şi mi-a spus că trăia necununată, fără să ştie nimeni despre aceasta. Şi totuşi Bătrânul îi descoperea şi-i dojenea fără multe cuvinte, toate acestea făcându-se numai prin Harul Sfântului Duh care se sălăşluise întru dânsul.

(Monahia Marta, Sfântul Nicolae Planas, ocrotitorul celor căsătoriți, Editura Evanghelismos, București, 2008, pp. 64-66)