Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinți canonizați de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din Părinți săraci, dar foarte evlavioși. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educație creștinească. După primii ani de școală, Anastasie este trimis să învețe carte la Constantinopol, unde studiază teologia și scrierile Sfinților Părinți. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărților sfinte și prin cugetarea la cele dumnezeiești.

La vârsta de douăzeci de ani, tânărul Anastasie se stabilește în insula Hios, povățuit de Duhul Sfânt, unde predă religia la o școală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoința monahală în vestita chinovie, numită „Noua Mănăstire”, primind tunderea monahicească la șapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai târziu, la tunderea în marele și îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toată viața.

După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot și apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulți ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al Patriarhiei, predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor și povățuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie și blândețe. De aceea era mult căutat de credincioși și iubit de toți.

Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria și iubirea de sine a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă tot așa de periculoasă, adică cu invidia și gelozia din partea celorlalți ierarhi și slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău către patriarh, cum că dorește să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toți și a făcut să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla.

Cerându-și iertare de la toți, a dat slavă lui Dumnezeu căci și cu dânsul s-a împlinit cuvântul Mântuitorului, Care zice: Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea (Matei 5,11). Apoi s-a retras la Atena, în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi și nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu și în rugăciunele Maicii Domnului.

Aici a fost câțiva ani predicator, profesor și director al unei școli teologice pentru preoți, până în anul 1894, reușind să formeze duhovnicește mulți tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii și cu scrierile Sfinților Părinți. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast și un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândețe și îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creștea duhovnicește pe cei din jurul său și avea întotdeauna pace și bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea și osândirea celor din jurul său.

Dorind la bătrânețe să se retragă la mai multă liniște, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioși și ucenici, o frumoasă mănăstire de călugărițe în insula Eghina din apropiere, rânduind aici viață desăvârșită de obște, după tradiția Sfinților Părinți. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire și duce o viață înaltă de smerenie și slujire, de dăruire totală și rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii și pentru toți care veneau și îi cereau binecuvântare, rugăciune și cuvânt de folos sufletesc.

Pentru viața sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulți bolnavi și săraci alergau la biserica mănăstirii din Eghina și cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroși săraci și bolnavi, lipsiți de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mănăstirea sa să împartă la cei lipsiți orice fel de alimente și să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea și pe unii și pe alții. Dar și cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.

Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie a venit ploaie din belșug și au rodit țarinile, încât toți s-au îndestulat de hrană. De aceea, toți - mireni și călugări, săraci și bogați -, cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe păstor și un vas ales al Duhului Sfânt și urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toți, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit și blând și nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mănăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toți se foloseau de tăcerea și smerenia lui.

Pe lângă multele sale ocupații duhovnicești, Sfântul Nectarie a scris și a redactat mai multe scrieri teologice de morală și de istorie a Bisericii, întărind tradiția Sfinților Părinți în patria sa, împotriva influiențelor occidentale care asaltau țările ortodoxe.

Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroși slujitori și ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup, și iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul și milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulți la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria și lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia și odihnea pe toți care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdînd nevoința lui, până la sfârșitul vieții sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii și vorbe rele din partea multor clerici și ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau și îl acuzau, atât pe el, cât și mănăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.

Simțindu-și sfârșitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. Dar el răbda cu tărie toată boala și ispita, așteptând cu bucurie ceasul ieșirii sale din această viață.

După aproape două luni de suferință, Sfântul Nectarie și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la opt noiembrie, 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieți, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata sfinților lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduiala în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credință la ajutorul lui.

Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg și nestricat, răspândind multă mireasmă. La trei septembrie 1953, sfintele sale moaște au fost scoase din mormânt și așezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire și binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaștele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la nouă noiembrie, devenind astfel cel mai venerat sfânt din această binecuvântată țară ortodoxă. Zilnic credincioșii se închină la moaștele Sfântului Nectarie și la mormântul său, făcând din mănăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.