Renumită pentru izvoarele sale de ape carbonate, bicarbonatate, uşor sulfuroase, clorate, sodice, hipertonice, hipotonice şi oligominerale, staţiunea balneoclimaterică Slănic Moldova este locul în care găsim tămăduirea trupească, dar şi sufletească. Atestată documentar încă din secolul al XVII-lea, Perla Moldovei – aşa cum a fost numită, a deţinut primul spital balnear din ţara noastră, instituţie aflată sub umbrela Spitalului Sfântul Spiridon din Iaşi.

După ce a ieşit de sub Eforia din Capitala Moldovei, aici se simţea lipsa prezenţei binefăcătoare a unei mănăstiri. Datorită evlaviei locuitorilor staţiunii şi ai celor din satele din împrejurimi, dar şi a unei familii de români din Statele Unite ale Americii – Vasile şi Catinca Gavrilă, Sfântul Ştefan cel Mare a devenit, în acest context, protectorul unei tinere aşezări monahale.

Mica obşte monahală a ales un teren de pe muntele Bolovanul, în apropierea staţiunii şi a satului Cerdac – un loc în care accesul auto era aproape imposibil. Pe spatele animalelor de povară au fost cărate materialele de construcţie necesare ridicării unei căsuţe şi a unui paraclis. Dragostea şi evlavia localnicilor, dar şi implicarea celor care veneau aici la tratament au făcut ca, în anul 2000, să se pună temelia pentru un corp de chilii şi o biserică centrală. Sub povăţuirea protosinghelului Daniel Leonte, stareţul aşezării, biserica de zid a fost ridicată în scurt timp, fiind sfinţită în anul 2006, de sărbătoarea ocrotitorului Ştefan cel Mare.

Aflată la şase kilometri de staţiunea Slănic Moldova, mănăstirea Sfântului Ştefan cel Mare dispune astăzi de locuri de cazare pentru pelerini, dar şi pentru cei care caută sănătatea trupească, în puterea apelor minerale. Astfel, aşezarea a devenit un loc în care putem găsi remedii atât pentru suflet, cât şi pentru trup. Un loc în care, poate mai mult decât oriunde, Biserica îşi afirmă demnitatea de spital duhovnicesc.