„Sfânt se numeşte omul curăţit de patimi şi de păcate. De aceea, cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat în om.” (Sfântul Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare)

Din nefericire, în timpurile pe care le trăim există o mare neclaritate asupra noţiunii de sfinţenie sau despre cum se poate ajunge la ea. De foarte mule ori, sfinţii sunt priviţi de oameni ca fiind nişte eroi, nişte oameni cu puteri deosebite, puteri la care greu s-ar putea ajunge ori dobândi. Sfinţenia pare a fi ceva vrednic de lăudat, dar imposibil de realizat, mai ales într-o societate în care anormalul este considerat normal, într-o lume care parcă doreşte să se rupă de ceea ce reprezintă moralitatea şi îşi caută idealuri total diferite de cele care ar trebui să ducă dincolo de ceea ce este trupul. Sfinţenia pare a fi ceva demodat, ceva care aparţine de un timp trecut sau care se mai caută undeva, poate, „pe la ţară”.

Sfinţenia, însă, poate fi şi este o stare duhovnicească la care omul poate ajunge, dar pentru aceasta este nevoie ca ea să fie scopul vieţii fiecăruia dintre noi, dacă dorim să gustăm din bucuriile Împărăţiei lui Dumnezeu. De fapt, Însuşi Dumnezeu spune: „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru sfânt sunt” (Levitic 11, 44 ).

Sfântul Grigorie Palama, într-una din scrierile sale, spune că îndumnezeirea sau sfinţenia nu sunt altceva decât asemănare şi unire cu Dumnezeu (Despre împărtăşirea dumnezeiască), iar marele Apostol Pavel în cartea sa către Efeseni în capitulul 2 zice următoarele: „nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Hristos”.

Aşadar, sfinţenia trebuie căutată de fiecare creştin, fără deznădejde, pentru că, fiind creaţi după „chipul lui Dumnezeu”, avem puterea să ajungem la desăvârşire. Pentru aceasta, însă, este nevoie de practicarea virtuţilor, a faptelor care să arate că le-am dobândit de-a lungul vieţii. Cea mai de preţ virtute pe care omul trebuie să o dobândească ca apoi să o practice în nădejdea dobândirii sfinţeniei este cu siguranţă dragostea, pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte ca fiind calea care le întrece pe toate: „dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte… toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă, dragostea nu cade niciodată”( I Corinteni 13, 4-8). Deci, dragostea, ca virtute duhovnicească, este calea cea mai sigură spre împlinirea scopului fiecărui creştin, dar mai ales spre sfinţenie.      

Să căutăm sfinţenia, să luptăm şi să o dobândim, căci este lucru cu putinţă fiecăruia dintre noi. „Dacă pofteşte cineva ceva, se luptă ca să şi dobândească. Dar dintre toate bunurile şi lucrurile vrednice de poftit cel fără asemănare mai bun şi mai vrednic de dorit este Dumnezeu.” ( Sfântul Maxim Mărturisitorul în Capete despre dragoste)