Ar trebui să-I urmăm lui Iisus toată calea Sa pământească, măcar tot aşa de harnic şi zorit pe cât ne zoreşte foamea şi setea după cele pieritoare.

Modelul, desăvârşirea lui Iisus în ascultare şi în lepădarea de sine pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şirul fără de număr de cuvioşi şi buni biruitori mucenici, care, pentru dragostea Lui, erau fericiţi să sufere şi ei chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremurilor lor.

Iată nebiruita armă – lepădarea vieţii noastre pe cruce – care a făcut sfinţi. De dragostea lui Iisus nu-i mai putea despărţi nici frica de moarte, nici dragostea de viaţă.

Aceştia, Sfinţii, s-au arătat mai presus nu numai de durere şi plăcere, ci au covârşit şi moartea şi viaţa. În ei avea loc şi moartea şi Învierea lui Iisus.

Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi umblăm în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe frunte şi nu ne-a bătut piroanele în tălpi. Deci la noi nu sunt semnele sfinţilor...

Dar zic însă: Providenţa ştie hotărârea noastră. Cine vrea să urmeze lui Iisus şi să se asemene cu El, în cruce, să se asemene! Şi cât poate cuprinde firea omenească, asemenea cu Iisus va fi!

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol. 6, Editura Credinţa Strămoşească, 2012, pp. 54-56)