Sfinţii sunt cele dintâi roade ale patimilor Domnului Iisus Hristos, sunt întâii născuţi ai Bisericii lui Hristos. Iată, în faţa noastră stau patriarhii, care au trăit ca nişte peregrini, proorocii, apostolii, care, propovăduind Sfânta Evanghelie, au răbdat atâtea dureri, mucenicii, sfinţiţii slujitori care şi-au jertfit viaţa, cuvioşii, care au dobândit de pe pământ viaţa cea îngerească, oamenii evlavioşi, bărbaţi şi femei de vârste diferite, care s-au învrednicit de sfinţenie în mijlocul vâltorilor vieţii. Să ne luăm drept pildă un sfânt care se potriveşte cu starea noastră şi să ne străduim a-l urma în fapte şi credinţă. Toţi sfinţii au pătimit deoarece au urmat calea pe care a mers Mântuitorul, Cel ce a pătimit, a fost prigonit, batjocorit, clevetit şi, în cele din urmă, răstignit. Toţi cei ce merg după El pe această cale vor pătimi, inevitabil. „În lume necaz veţi avea” (Ioan 16, 33); „Și toţi care voiesc cu bună cinstire a vieţui întru Hristos Iisus prigonise-vor” (II Timotei 3, 12); „Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită” (Is. Sir. 2, 1). Pentru a purta mai uşor durerile trebuie să ai credinţă puternică, dragoste fierbinte faţă de Domnul, să nu te legi de nimic din cele pământeşti şi să te laşi pe deplin în voia lui Dumnezeu.

(Starețul Nicon de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 216)