Practica folosirii tămâiei coboară până în primele secole creștine. Deși, la început, creștinii au fost reticenți în privința utilizării acesteia în cultul liturgic – din cauza folosirii ei și în religiile păgâne – imediat după încheierea persecuțiilor apar în documentele istorice mărturii despre tămâiere.

Încă din această perioadă, tămâierea – numită mai târziu cădire, la apariția cădelniței – a primit o interpretare simbolică. Pe lângă mireasma caracteristică și atmosfera pe care o creează, ea reprezintă expresia rugăciunii ce se înalță la Dumnezeu. Tămâierea este un act văzut în cinstirea pe care Biserica, prin slujbele sale, o aduce în fața tronului Sfintei Treimi.

La vohodul vecerniei, tămâierea a primit și un alt sens, legat de simbolismul acestei slujbe. După îmbrăcarea felonului și deschiderea Sfintelor Uși, preotul primește în mâna dreaptă cădelnița – care are în ea un cărbune aprins, peste care se presară boabele de tămâie. Dacă îmbrăcarea felonului și deschiderea Sfintelor Uși simbolizează întruparea și venirea în lume a Mântuitorului, actul tămâierii aduce aminte de rolul Maicii Domnului în istoria mântuirii. Cădelnița și cărbunele care arde o reprezintă pe Maica Domnului, care a primit în pântecele său „Focul dumnezeirii”, așa cum amintește o cântare din cultul ortodox.