Trupul fiecărui om care a murit stă de regulă trei zile și două nopți neînmormântat. În aceste două nopți cât stă cel trecut la Domnul în casă, în toate părțile locuite de români se face așa-numitul priveghi, la care se adună apropiații celui răposat, pentru a-l petrece pe acesta pe ultimul său drum și a medita în rugăciune la căpătâiul lui.

Priveghiul creștinesc este o împreună-petrecere sau priveghere a rudelor, prietenilor și cunoscuților repausatului, lângă trupul său neînsuflețit, pe parcursul acestor zile și nopți pe care el le petrece în casă până la înmormântare, unde se rostesc rugăciuni și se citesc Sfintele Scripturi, Viețile Sfinților, Psaltirea și alte cărți folositoare de suflet, care luminează pe cei prezenți, îi trage la sentimente mai creștinești și îi îmbogățește în toate cele bune.

În vechime, după moartea unui creștin, se adunau credincioșii în casa lui. Acolo săvârșeau rugăciuni sub îndrumarea unui preot sau diacon. Rugăciunile acelea durau și peste noapte. De aici își trage numirea de priveghi sau priveghere la morți. După vechea datină, la casa repausatului preotul citește Sfânta Evanghelie și Stâlpii, cântărețul citește Apostolul, iar paraclisierul citește Psaltirea. În lipsa acestora, se aleg că citească dintre credincioșii care sunt mai în vârstă, mai cinstiți și evlavioși, care citesc mai clar, cărți sfinte, alese, pentru a folosi și lumina cât se poate mai mult pe ascultători. De asemenea, aceștia pot sa citească și Psaltirea, ce are rolul de a salva sufletul din mâinile vrăjmașilor care încearcă să și-l însușească.

Priveghiul poate căpăta un înțeles păgânesc atunci când se aduc lăutari care cântă, iar cei prezenți, și mai cu seamă tinerii, joacă, atunci când se fac glume care să stârnească râsul celor prezenți, atunci când se împlinesc și se respectă anumite datini și obiceiuri superstițioase și păgânești, atunci când se mănâncă mult și se bea până la îmbătare, când se rostesc vorbe deșarte, când se aduc bocitoare care joacă teatru, sau atunci când rudele repausatului îl bocesc cu disperare, asemenea necredincioșilor care nu au nici o nădejde de viață veșnică.

De aceea, preotul trebuie să se implice în aceste momente pentru a se evita aspectul de şezătoare pe care îl poate lua priveghiul. Asistenţa poate fi îndrumată să citească rugăciuni, psalmi sau pasaje din cărţi de spiritualitate creştină, care vorbesc despre adevăratul sens al vieţii pământeşti. Venirea preotului în casa celui decedat ar trebui să constituie un bun prilej pentru combaterea exagerărilor, a practicilor magice sau a superstiţiilor pe care le observă. Rolul preotului este să încurajeze familia, având în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Fraţilor, despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că, de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El“ (I Tesaloniceni 4, 13-14) şi îndemnurile Sfântului Ioan Gură de Aur: „Dacă tu crezi că moartea este numai un somn, de ce în zadar mai plângi? Dacă faci ca păgânii, cu ce te vei îndrepta?”.

Așadar, privegherea celui adormit are rolul de a-l conduce pe acesta prin rugăciune pe drumul său spre veșnicie. Întrucât el nu mai are puterea de a se ruga pentru iertarea păcatelor lui, pentru că timpul de rugăciune a trecut, acum intervine rolul celor rămași pe pământ de a-l ajuta prin pomenire și priveghere să treacă de Judecata cea înfricoșătoare spre fericirea cea veșnică. A priveghea înseamnă a fi conectat tot timpul cu gând de rugăciune la cel care a trecut din această viață, pentru ca și el să înalțe rugăciuni înaintea Tronului lui Dumnezeu pentru cei dragi rămași pe pământ.

(Nicodim Măndița, Înmormântarea și parastasele cuvenite, Editura Agapis, București, 2004, pp. 14-15)