Conceptul noului ansamblu al catedralei trebuie să aibă o dublă semnificație în plan semiologic cu reverberații evident liturgice.
Prima semnificație se referă la conformarea în plan a ansamblului. Aceasta trebuie să reprezinte caracterul liturgic-misionar pe care tematica îl subliniază în cele ce urmează.
Cea de a doua semnificație este dată fără îndoială de componenta dominantă a întregului: Catedrala. Aceasta va fi polarizatoarea tuturor celorlalte componente, pivot al compoziției generale. Fiecare se va înscrie pe coordonate proprii, susținând însă întregul, în semnificația sa duhovnicească. Elementele componente ale ansamblului sunt trei:
Incinta de acces care are în centrul său fântâna–baptisteriu, simbol al Tainei Botezului. Ea este delimitată în partea de vest de cele două clădiri cu volumetrie concavă spre incintă: casa “Sfântul Andrei“ (pentru cler și întruniri) și casa “Pelerinul“ (pentru pelerini), orientate către catedrală. Această conformare planimetrică se continuă prin doua fronturi tot concave, materializate prin lampadare. Dispunerea lor, sugerând piciorul unui mare potir, reprezintă locul de împlinire în comuniune a credincioșilor, o baie a renașterii noastre prin recunoștința pe care o exprimăm față de Dumnezeu. Lampadarele, configurând potirul prin lumină, simbolizează Taina Mirungerii. Ele sunt simbolul morții față de păcat și al învierii pentru sfințenie și viață veșnică.
În final, compoziția ansamblului este încununată de biserică. Văzută ca lăcaș de cult, trebuie să reținem că Biserica este expresia de comuniune mărturisitoare a lui Hristos Domnul și se împărtășește cu El. Ea este lăcașul Sfintei Euharistii. De aceea, altarul, locul unde se sfințesc Darurile Euharistice, este locul central al bisericii. Este foarte important să cunoaștem conținutul spiritual al credinței, pentru ca lăcașul de cult să simbolizeze, să semnifice în formă zidită, Cuvântul care zidește comuniunea; un lăcaș de cult este cuvânt construit în simbol. Chiar dacă nu se aude nimic în biserică, felul în care aceasta este construită devine o predică, o reflecție teologică, sete de cuvânt teologic zidit, este cuvântul vizualizat, nu numai prin icoane, ci și prin modul de a organiza spațiul, ca spațiu sacru pentru întâlnirea și comuniunea cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, cu Sfânta Treime.
Din acest punct de vedere pentru biserică avem trei etape distincte si complementare: biserica în forma de corabie care este obligatorie potrivit Constituțiilor Apostolice, care sunt scrise la sfârșitul sec. al III-lea, începutul sec. al IV-lea. În Constituțiile Apostolice, Cartea a doua, cap. 57, este prevăzut ca, biserica, înainte de toate, “să fie lungă și încăpătoare, apoi să fie îndreptată cu altarul spre răsărit, de amândouă părțile în față sa, în altar să aibă pastoforii, adică Proscomidiarul și Diaconiconul; în fine, să fie asemenea unei corăbii“. Acesta este un act normativ care stabilește cum trebuie să fie biserica. Până acum, această formă recomandată cu insistență și cu o anumită obligativitate nu este întâmplătoare, nu este arbitrară. Nu avem voie să construim nimic arbitrar, ce nu are motivație teologică, pentru că nu este asimilabil construcției bisericii. Totuși, se pot dezvolta sau aprofunda sensuri teologice din Sfânta Scriptură în arhitectura sacră, punând accentul pe aspecte ce nu au fost suficient evidențiate în epoca precedentă. Există o libertate foarte mare în construcții, cu condiția ca arhitectul să fie teolog, sau să fie sfătuit de un teolog, în înțelesul că arhitectura, când aduce ceva nou ca formă, nu aduce ceva nou și în conținut în ceea ce privește credința.
Imaginea de corabie a fost inspirată din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament și din Evanghelii. De ce ne amintește biserica în formă de corabie? În primul rând de corabia lui Noe, corabia salvării, căci nu este vorba de o simpla corabie de pescuit, este vorba de corabia care ne salvează, ne mântuiește de la o încercare grea, ne scapă de la moarte, de potop. Corabia lui Noe era o prefigurare a bisericii, corabie-mântuire ca salvare de păcat și de moartea cea veșnică a sufletului despărțit de Dumnezeu.
A doua formă care se regăsește în biserica în formă de corabie, este cortul, sau templul lui Moise, cel care era mobil, era deplasabil.
A treia realitate la care biserica în formă de corabie trimite prin simbolismul ei, este templul din Ierusalim, care avea trei spații diferite: unul pentru popor, unul pentru preoți și Sfânta Sfintelor, în care intra o singura dată arhiereul. Aceste trei prefigurări ale bisericii din Vechiul Testament, sunt completate cu o realitate foarte prezentă în Noul Testament și anume legătura dintre Hristos și corabie. Hristos Domnul a predicat oamenilor de pe mare, din corabie, iar corabia, ca simbol, nu este doar preluată din Vechiul Testament, ci este și un memorial al prezentei lui Hristos în corabie atunci când predică. Deci are amvonul Lui în corabie. De aceea Evanghelia se citește dintr-un spațiu în formă de corabie, pentru că El a vorbit adesea din corabie persoanelor aflate la malul mării. Cele mai profunde lecții de eclesiologie despre taina Bisericii, le-a dat Hristos Domnul ucenicilor Săi în legătură cu marea și corabia. Pescuirea minunată are loc folosind corabia, iar după ce a pescuit în mod minunat mult pește, Hristos îi spune lui Petru: de acum vă voi face pescari de oameni, adică, pescuiți nu cu undița, ci prin cuvântul Evangheliei, prin propovăduire, prin modul de a propovădui și de a păstori pe oameni. Deci, corabia din pescuirea minunată este o prefigurare a lucrării Evangheliei a spațiului liturgic numit biserică, construită în formă de corabie. Mai mult decât atât, când marea este învolburată din cauza furtunii, iar Hristos se odihnește în corabie, ucenicii Îl trezesc, pentru că sunt, cu tot profesionismul lor de corăbieri și pescari, copleșiți și nu mai pot face față singuri furtunii, dar când Îl trezesc pe Hristos care dormea în corabie El a certat vânturile și marea, iar acestea s-au potolit. Ei s-au întrebat: cine este Omul acesta de care ascultă vântul și marea? În tâlcuirea Sfinților Părinți, marea învolburată este lumea, este istoria plină de surprize, persecuții, încercări, răsturnări de situație, iar Biserica este corabia salvatoare în care se află Hristos. În general se iscă furtună mare în societate, în viața noastră când noi uităm de Hristos, dar când Îl trezim pe Hristos din noi, când credința noastră vie se întărește, devine vie, atunci corabia credinței și a rugăciunii ne salvează. O altă minune, tot în legătură cu corabia, este aceea în care Hristos nu Se afla în corabie, ci numai ucenicii Săi în timp de noapte iar furtuna îi sperie, însă El vine spre ei mergând pe apă. Petru dorește să vină la El mergând tot pe apă, iar când se îndoiește, Petru se afundă. Iar Domnul îl mustră și îi spune: puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și se urcă împreună în corabie, iar furtuna se potolește. Iată câteva momente din Evanghelii în care vedem taina Bisericii exprimată în raport cu prezența lui Hristos în corabie, sau îndreptându-se spre corabie. Din aceste motive Constituțiile Apostolice sfătuiesc să fie construite bisericile în formă de corabie ca memorial al lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în Vechiul Testament și în Noul Testament. Biserica în formă de corabie este cea mai răspândită formă din punct de vedere arhitectural. Mai târziu, când reflexia teologică a Bisericii privind arhitectura locașului de cult a luat în considerare nu numai Evangheliile ci și epistolele pauline, în care se arată că Hristos este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Său și că Hristos, Pantocratorul, Atotțiitorul este Cel care menține în existență toată creația (vezi I Corinteni 12,12-13 și 27 și Efeseni 1, 22-23; 4,3; Coloseni 1,18), s-a simțit nevoia ca Biserica să cuprindă în corabie sub formă de cruce greacă sau latină, Taina Crucii, sau Taina prezenței lui Hristos cel răstignit și înviat, care conduce corabia mântuirii. În corabie, Hristos conduce corabia din Sfântul Altar, prin Sfânta Evanghelie și prin Sfintele Taine. Dar trebuie subliniat faptul că Hristos Cel euharistic de pe Sfânta Masă din Altar, este prezent și în ceruri, iar Liturghia Bisericii de pe pământ se leagă cu Liturghia îngerilor și sfinților din ceruri. Așa apare nevoia spațiului liturgic cruciform.
Deci a doua etapă în arhitectura creștină a bisericii este spațiul liturgic cruciform: fie că este vorba de crucea latină, fie că este vorba de crucea bizantină, cu o absidă principală (Altar) și două abside laterale. Totul este concentrat pe prezența lui Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat la cer, pentru a arăta că Cel ce a coborât pe pământ s-a făcut om, ca pe noi oamenii să ne înalțe la ceruri. Această coborâre și înălțare este simbolizată de cupola bizantină, dar mai ales de turla moldavă care conține în ea coborârea lui Hristos – Dumnezeu – Pantocratorul, simbolizată de cupola interioară și ridicarea omului prin Hristos în iubirea și slava Sfintei Treimi, înălțare simbolizată prin turla în formă ascuțită, care punctează cerul.
O a treia etapă, care înseamnă o dezvoltare teologică mai profundă a tainei Bisericii, este biserica lui Hristos, casă a Preasfintei Treimi. Hristos nu este singur; El este întotdeauna cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, iar cei ce se împărtășesc cu Hristos sunt cei botezați în numele Preasfintei Treimi. Întreg cultul ortodox este ritmat de rugăciunea - cântare: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Dacă Îl lăudăm pe Domnul acum, Îl vom lauda pururi și în vecii vecilor. Biserica este pregustare a comuniunii eterne cu Sfânta Treime din Împărăția cerurilor, iar acest aspect este foarte puternic subliniat în slujba de sfințire a bisericii, către sfârșitul ei, când se cântă: „Această casă Tatăl a zidit, această casă Fiul a-ntărit, această casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o, a sfințit-o și a sfințit sufletele noastre“. Deci, ne sfințim în Biserică din harul Preasfintei Treimi, iar Biserica, această corabie a mântuirii, acest spațiul cruciform al comuniunii cu Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat la cer este totodată casa Preasfintei Treimi. Aproape tot ce apare compus din trei elemente, se poate referi simbolic la Sfânta Treime: planul triconic, trei turle, trei nave, trei altare, trei uși sau trei porți, trei arcuri poate fi exprimat prin ideea centrală că Hristos, Capul Bisericii, este Unul din Sfânta Treime, iar noi suntem botezați în numele Sfintei Treimi și pregustăm din lumea aceasta pacea și bucuria din Împărăția Preasfintei Treimi (conform Romani 14,17).
Așadar această Catedrală trebuie să fie un simbol arhitectural al supremului moment liturgic, cel al Euharistiei, al împărtășirii cu Hristos, Unul din Sfânta Treime. De aceea se impune reprezentarea printr-o configurație simbolizând “POTIRUL“. Cupa potirului va cuprinde deci edificiul Catedralei în care se vor săvârși Sfintele Taine. În centrul cupei înălțându-se biserica, aceasta va avea ca semn al menirii sale misionare, înălțătoare, turla Pantocratorului, încununată cu crucea patriarhală. Piciorul potirului care simbolizează iubirea infinită a Sfintei Treimi care cuprinde întreg universul creat, va fi reprezentat prin lampadare dispuse într-o mișcare evazată, semn al deschiderii misionare a bisericii, îndemnul său către credincioși la smerenie și pocăință, dar și chemarea oamenilor la comuniunea eternă cu Dumnezeu. Aceste două brațe luminoase ale piciorului potirului vor delimita incinta în care, la marile sărbători, credincioșii vor putea urmări oficierea Sfintei Liturghii în exteriorul Catedralei. În incintă se va putea urmări ceremonialul religios, ce se va desfășura în catedrală sau în pridvorul său, și prin proiecții redate pe mari ecrane TV. Delimitarea acestei zone va fi realizată pe latura sa de vest prin două clădiri: casa “Pelerinul“ și casa “Sfântul Apostol Andrei“ destinate adăpostirii unor întruniri cu caracter teologic sau unor activități cultural-misionare ale Patriarhiei.
Suplimentar s-ar putea menționa o a treia semnificație ce va fi percepută de credincioși în parcursul lor de la intrarea în incintă până la porțile catedralei, această desfășurare de fronturi deschise fiind reflectarea spiritualității poporului român, aceea de deschidere către natura înconjurătoare, de necesitate a comunicării, de dialog (simbolizate prin pridvor asemănător cerdacului de la casa creștinului). În portic vor fi reprezentate prin biserici pictate sau sfinți români, zonele geografice și istorice, în care Biserica Ortodoxă Română a fost și este prezentă: Țara Românească, Moldova și Transilvania dar și diaspora română actuală.

Plastica exterioară și interioară sunt două componente de importanță deosebită în stabilirea unui climat de intercomunicare. Nu se va renunța la tradiție, dar ea va fi interpretată ca o stare de permanentă neliniște. Plastica va trebui să fie purtătoarea mesajului canonic ortodox, astfel încât nimic din ceea ce reprezintă construcția sau decorația interioară să nu fie întâmplător.
Volumul construcției catedralei trebuie să reprezinte locul care adăpostește Taina Sfintei Euharistii, Biserica înălțându-se din mijlocul marelui potir. Întreaga construcție este încununată de trei turle principale, plasate de la intrare până la naos, în ritm crescător. Este reprezentarea înălțării progresive spre împărăția Sfintei Treimi, în care turla Pantocratorului domină compoziția. Conform canoanelor înălțimea turlei este determinantă pentru lungimea întregului locaș. Mergând cu interpretarea mai departe vom vedea în corpul bisericii reprezentarea trupului Mântuitorului așezat în mormântul oferit de Iosif din Arimateea, iar în verticala turlei celei mari, Învierea lui Hristos. Această tălmăcire a compoziției arhitecturale poate fi considerată ca semn al iubirii milostive a lui Dumnezeu, ca prin Iisus Hristos noi să fim părtași ai vieții și bucuriei veșnice a Preasfintei Treimi.
Rămânând în aria simbolisticii putem considera că, această clădire poate fi îmbogățită și cu alte turle, care în total să reprezinte cele șapte zile ale Creației și cele șapte Taine ale Bisericii. Ar putea fi și o a opta turlă peste altar simbolizând ziua veșniciei cerești, a comuniunii infinite. (Preafericitul Părinte Daniel – Patriarhul României).