Sfârșitul zilei şi apropierea serii sunt momente importante de popas în viața noastră. Sunt clipe ce îndeamnă mintea, dar și sufletul să-și caute liniștea în Dumnezeu. Întunericul nopții care se apropie ne duce cu gândul la Dumnezeu, Creatorul „cerului și al pământului”, așa cum mărturisim în Simbolul de Credință.

Încă din primele zile ale religiei creștine, credincioșii au văzut în actul rugăciunii de seară momente de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru crearea lumii – care a devenit spațiu de creștere și înmulțire a neamului omenesc. Primii creștini se bucurau de roadele pământului și ale animalelor și aveau conștiința că toate bunătățile își au originea și începutul în actul creației lumii de către Dumnezeu.

După dezvoltarea rugăciunii de seară în slujba vecerniei, această idee de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru crearea lumii a fost subliniată în actele liturgice din deschiderea slujbei. Astfel, Creația și Providența divină, căderea omului în păcat, izgonirea din rai și întregul tragism al depărtării de Dumnezeu sunt evocate în stihurile psalmilor de la Vecernie.

Nu doar textele aduc aminte de momentul creației, ci și gesturile liturgice. Începutul vecerniei este marcat de cădirea preotului, fumul de tămâie închipuind momentul de la începutul creației, când „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1,2).

Citirea rugăciunilor de către preot în fața Sfintelor Uși care sunt închise amintește de izgonirea din rai a primilor oameni, cauzată de căderea în păcat și pocăința lor adusă în fața porților închise ale grădinii Edenului.