Mirenii spun: “Fericiți sunt cei care trăiesc în palate și au toate înlesnirile“. Dar însă fericiți sunt cei care au izbutit să-și simplifice viața și s-au eliberat din lațul acestui progres lumesc al multelor înlesniri, sau mai degrabă al multelor greutăți, și au scăpat de acest stres înfricoșător al vremii noastre de azi. Dacă omul nu își simplifică viața, se chinuiește, în timp ce simplificând-o nu va avea acest stres.

Odată, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte deștept: “Tu ești deștept, poți învăța carte“. “Și după aceea?“, îl întreba copilul. “După aceea o să devii mecanic“. “Și după aceea?“. “După aceea îți vei deschide un atelier de reparat mașini“. “Și după aceea?“. “După aceea o să-l mărești“. “Și după aceea?“. “După aceea vei lua și pe alții să lucreze și vei avea mult personal“. “Adică, îi spune, să am eu durere de cap, apoi să dau și altuia durere de cap, și după aceea altuia? Nu este mai bine acum, când nu am nicio durere de cap?“ Cea mai mare durere de cap vine din gândurile acestea: “Să facem aceasta, să facem cealaltă“. Dacă gândurile ar fi duhovnicești, cel ce le are ar simți mângâiere duhovnicească și nu ar avea durere de cap.

Încă și la mireni insist mult asupra simplității, pentru că multe din cele ce se fac nu sunt de trebuință și îi mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare și nevoință. Strig mereu: “Simplificați-vă viața, și stresul va fugi“. Cele mai multe divorțuri de aici pornesc. Oamenii au de facut multe treburi, multe lucruri și astfel se amețesc. Lucrează amândoi, tata și mama, și își lasă copiii de izbeliște. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi, divorț fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă și-ar simplifica puțin viața, ar fi și odihniți, și veseli. Acest stres este o catastrofă.
Odată mă aflam într-o casă foarte luxoasă. Discutând cu stăpânii ei, aceștia mi-au zis: „Noi trăim în rai, în timp ce alți oameni duc lipsă“. “Traiți în iad“, le spun. “Nebune, în noaptea aceasta…“ , a spus Dumnezeu bogatului. Daca Hristos m-ar întreba: “Unde vrei să trăiești, într-o pușcărie sau într-o casă ca aceasta?“, eu aș răspunde: “Într-o pușcărie întunecată“, pentru că pușcăria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de sfinții mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat în crăpăturile pământului, mi-ar aminti de călugărie. Pușcăria ar semăna puțin și cu chilia mea, și m-aș bucura. Dar casa voastră de ce mi-ar aduce aminte și la ce m-ar ajuta? De aceea pușcăriile mă odihnesc mai mult decât un salon lumesc, dar și decât o chilie frumoasă a unui monah. De mii de ori aș prefera să stau în pușcărie, decât într-o astfel de casă.

Odată, fiind găzduit în casa unui prieten din Atena, gazda m-a rugat să primesc un creștin înainte de a se lumina de ziuă, deoarece în altă vreme a zilei acela nu putea. Așadar, acel om a venit bucuros și slăvind neîncetat pe Dumnezeu. Avea multă smerenie și simplitate și-mi cerea să mă rog pentru familia lui. Fratele acesta era cam pe la 38 de ani și avea șapte copii. Împreună cu familia lui mai stăteau și cei doi părinți ai săi; în total unsprezece suflete, care locuiau împreună într-o singură camera. Îmi spunea cu toata simplitatea pe care o avea: “Camera ne încape numai atunci când stăm în picioare, dar când trebuie să ne culcăm nu ne mai încape, este puțin strâmtă. Dar, slavă lui Dumnezeu, acum am facut un adapost pentru bucătărie și am rezolvat-o. Părinte, noi cel puțin avem un acoperiș deasupra capului, în timp ce alții stau sub cerul liber“. Lucra ca tocilar. Locuia în Atena și pleca înainte de a se lumina de ziuă ca să ajungă la Pireu, unde lucra. Din pricina statului în picioare și a multelor drumuri avea varice, care îl deranjau, însă multa lui dragoste pentru familie îl făcea să uite durerile și suferințele. Mai ales se prihănea pe sine mereu și spunea că nu are dragoste, pentru că nu face fapte bune cum se cuvine unui creștin și lăuda pe femeia sa că face fapte bune, pentru că pe lângă copiii și socrii săi, de care avea grijă, mergea și lua lucrurile bătrânilor din vecinătate, pe care le spăla; le punea acestora casele în rânduială și le făcea și câte o supă. Pe fața acestui bun creștin se putea vedea zugrăvit harul dumnezeiesc. Avea înlăuntrul său pe Hristos și era plin de bucurie, iar camera sa era plină de bucurie paradisiacă. În timp ce aceia care nu au înlăuntrul lor pe Hristos sunt plini de neliniște. Chiar și numai doi oameni dintre aceștia să fie, nu încap nici în unsprezece camere. Pe când acei unsprezece oameni, care aveau pe Hristos în ei, încăpeau într-o singură cameră.

Chiar și pe unii oameni duhovnicești îi vezi că nu încap, oricât loc ar avea, fiindcă înlăuntrul n-a intrat în întregime Hristos. Dacă femeile ce au trăit în Farasa ar fi văzut luxul care exista azi, chiar și în mănăstiri, ar fi zis: “Va arunca Dumnezeu foc să ne ardă! Ne va părăsi Dumnezeu“. Acelea își făceau treburile încet încet. Dis-de-dimineață trebuia să scoată caprele la păscut, apoi să deretice casa. După aceea, mergeau la bisericuțele din împrejurimi ori se adunau prin peșteri, unde vreuna, care știa puțină carte, citea Sinaxarul cu Sfântul zilei. Pe urmă dă-i la metanii; rosteau apoi și rugăciunea : “Doamne Iisuse…“. Și lucrau, și se osteneau. Femeia trebuia să știe să coasă toate hainele casei. Și pe atunci le cosea cu mâna. Mașini de cusut erau puține, și acelea numai în orașe; în sate nu existau. În Farasa exista numai o singură mașină de cusut. Coseau încă și hainele bărbaților lor, care erau mai comode decât cele de astăzi; iar ciorapii îi împleteau cu mâna. Aveau gust, tragere de inimă, și le mai rămânea și timp, fiindcă ele pe toate le făceau simple. Femeile din Farasa nu se uitau la amănunte. Trăiau bucuria călugăriei. Și dacă, de pildă, pătura nu era bine întinsă și atârna puțin într-o parte, și i-ai fi spus: “Îndreaptă pătura!“, ea ți-ar fi răspuns: “Te împiedică la rugăciune?“.

Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăiesti în lipsă, ca să nu te chinuiești. Dacă oamenii ar gândi puțin mai călugărește, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniștiți. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor neliniște și deznădejde. “Cutare a reușit în viață fiindcă și-a făcut două blocuri de locuințe sau pentru că a învățat cinci limbi etc. Iar eu nu am niciun apartament și nu știu nicio limbă străină. Oh, sunt pierdut!“. Unul are o mașina și începe: “Cutare are una mai bună. Să-mi iau și eu“. Ia una mai buna, însă tot nu se bucură de ea, pentru că altul are una încă și mai bună. Și ia pe cea încă și mai bună, dar după aceasta află că unii au avioane personale și iar se chinuiește. Nu se mai opresc. În timp ce unul nu are mașină slăveste pe Dumnezeu și se bucură. “Slavă lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic că n-am mașină. Am în schimb picioare sănătoase și pot merge. Câți oameni nu sunt cu picioarele tăiate și nu se pot sluji pe sine, nu pot ieși la plimbare, ci le trebuie un om să-i slujească, în timp ce eu am picioarele mele!“. Și un schiop se bucură când spune: “Alții sunt lipsiti de amândouă picioarele!“.

Nemulțumirea și nesațiul sunt un rău mare. Cel robit bunurilor materiale este stăpânit mereu de mâhnire și de neliniște, pentru că pe de o parte tremură ca să nu piardă cele materiale, iar pe de altă parte ca să nu i se ia sufletul. Într-o zi a venit un bogat din Atena și mi-a spus: “Părinte, am pierdut legătura cu fiii mei; mi-am pierdut copiii!“. “Câți copii ai?“, îl întreb. “Doi“, îmi răspunde. “I-am crescut cu lapte de pasăre. Tot ce au vrut au avut! Chiar și mașină le-am luat.“ Din discuție reiesea că și el avea mașina lui, și femeia sa pe a ei, și copiii lui pe a lor. “Binecuvântatule, i-am spus, tu în loc să-ți micșorezi problemele, le-ai mărit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru mașini, de un mecanic pe care să-l plătești de patru ori mai mult ca să le repare, ca să nu mai vorbim de faptul că vă primejduiți toți patru în fiecare clipă să muriți. În timp ce dacă ți-ai fi simplificat viața, familia ți-ar fi fost unită, v-ați fi înțeles unul pe altul și nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovați copiii tăi, tu esti vinovat că nu te-ai îngrijit să le dai altă educație“. O familie, patru mașini, un garaj, un mecanic etc.! Ce are dacă merge unul mai târziu? Toate aceste înlesniri nasc greutăți.

Altă dată a venit un alt familist la coliba mea – familia lui era alcătuită din cinci persoane – și mi-a zis: “Părinte, avem o mașina și mă gândesc să-mi iau alte două. Ne vor ajuta“. “Dar te-ai gândit cât vă vor îngreuia? l-am întrebat. Pe aceea pe care o ai o pui acolo, într-o gaură, pe toate trei unde le vei pune? Îți va trebui un garaj și o magazie pentru carburanți. Veți trece prin trei primejdii. Mai bine să aveți una și să va limitați ieșirile. Veți avea atunci timp să vă vedeți și de copii. Veți avea și liniște. Simplificarea este totul“. “Nu m-am gandit la aceasta“, îmi zice.

- Părinte, ne-a spus cineva că de doua ori nu și-a putut opri alarma mașinii, o dată pentru că a intrat o muscă și a doua oara fiindcă el însuși a intrat incorect în mașină.

- Viața lor este mucenicească, fiindcă nu își simplifică lucrurile. Cele mai multe înlesniri pricinuiesc greutăți. Mirenii se îneacă în mulțimea lucrurilor. S-au umplut de înlesniri peste înlesniri și și-au făcut viața grea. Dacă omul nu își va simplifica lucrurile, atunci o înlesnire îi va naște un nou șir de greutăți.

Când eram mici făceam dintr-un mosor o jucărie minunată, și ne bucuram de ea. Copiii mici se bucură de o mașinută mai mult decât oricare din părinții lor, atunci când își cumpără un Mercedes. Daca întrebi o fetiță: “Ce vrei, o păpușă sau un bloc de locuințe?“, vei vedea că îți răspunde: “O păpușă“. Așadar, copiii mici cunosc deșertăciunea lumii.

- Părinte, ce ajută mai mult pentru ca cineva să cunoască aceasta bucurie a cumpătării?

- Să prindă sensul cel mai adânc al vieții. “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu...“. De aici porneste simplitatea și orice înfruntare corectă a lucrurilor“.