Împlinirea primului secol de unitate statală a românilor nu oferă nici pe departe motive de festivism și simbolistică bățoasă. Dimpotrivă. Este un moment de reculegere, recunoștință, analiză și perspectivă.

Reculegere la mormintele celor care, cunoscuți și necunoscuți, români, austrieci, nemți, maghiari, francezi, bulgari, turci sau de alte naționalități au murit pe câmpurile de luptă ale actualei Românii sau în imediata ei vecinătate. Așa cum scrie la intrarea în micul cimitir militar din spatele cazinoului de la Sinaia, nu departe de o însângerată linie a frontului dintre Regatul României și Imperiul Austro-Ungar, acolo își dorm somnul de veci soldați care „au luptat pentru patria lor”.

Recunoștință pentru cei din anii respectivi, militari și politicieni, cler și popor, dar și pentru generațiile care, de o parte și de alta a Carpaților, nu au renunțat niciodată la visul unității. Fără a citi contrafactual istoria, realizarea României Mari este o împlinire multiseculară, nu doar rezultatul contextului sau al oportunităților dintr-un anumit moment. Conștientizarea acestui fapt îndeamnă la admirație și gratitudine pentru darul prețios pe care, iată, l-am primit.

Analiza presupune să vedem mai adânc și cu obiectivitatea distanței în timp ce a însemnat primul secol românesc de unitate, cine și cum a contribuit la plămădirea lui, ce rol au avut credința și cultura, care au fost forțele și influențele, visele și dramele, proiectele și zădărniciile. Strict statistic, rămâne un subiect de reflecție major constatarea că, din cei o sută de ani, peste jumătate s-au consumat de abuzuri și crime. Un adevăr care ne interoghează în continuare.

Perspectiva sau proiectul de țară, cum se mai spune azi, ar trebui să plece tocmai de la acest gând. Unde am greșit? Ce trebuie să facem? Or, fără o clasă de mijloc, o prosperitate bazată pe inițiativă și concurență, o presă liberă, o educație solidă și un stat de drept funcțional, fără garantarea libertăților fundamentale, începând cu cea religioasă, și fără investiția în capitalul uman din interior și din afară, al doilea secol românesc nu poate repara greșelile și nici nu poate fructifica izbânzile secolului anterior.