1. Cine oare a făcut ce am cerut? A rugat oare cineva pe Dumnezeu și pentru noi, și pentru întreg trupul Bisericii, ca să stingă focul născut din slava deșartă? Focul care a întinat tot trupul Bisericii. Focul care a despărțit trupul unic al Bisericii în multe mădulare. Focul care a sfâșiat dragostea. Întocmai ca o fiară care se năpustește asupra unui trup frumos și plăpând neputincios în a se apăra, tot astfel slava deșartă și-a înfipt dinții ei cei pângăriți în trupul Bisericii, și-a lăsat în el veninul umplându-l de o miasmă greoaie. Pe unele mădulare ale trupului Bisericii le-a tăiat și le-a aruncat, pe altele le-a sfâșiat, iar pe altele le-a înghițit. Dacă ar fi cu putință să se vadă lupta dintre slava deșartă și Biserică, ai vedea o priveliște plină de jale, cu mult mai cumplită decât luptele care au loc în stadion: ai vedea trupul Bisericii întins la pământ, iar slava deșartă biruitoare, în picioare, uitându-se cu mândrie de jur-împrejur, punând stăpânire pe cei ce se apropie, fără să le dea cumva vreodată drumul din mână și fără să-i cruțe. Cine din noi va pune pe fugă fiara aceasta? Este lucrul lui Dumnezeu, Care a îngăduit lupta aceasta corp la corp. Este lucrul lui Dumnezeu ca la rugăciunile noastre să trimită pe îngerii Lui să acopere, ca prin niște frânghii, gura obraznică și nerușinată a slavei deșarte spre a o îndepărta. Dar Dumnezeu, Care a îngăduit lupta aceasta, va face acest lucru numai atunci când nu vom mai umbla după fiară, după ce ea va fi fost alungată. Dar dacă Dumnezeu Își va trimite, la porunca Sa, îngerii să alunge această cumplită fiară de la noi, iar noi, după ce am scăpat de ea, cu trupul încă plin de nenumărate răni, sculându-ne, vom merge în propriul ei culcuș și o vom căuta iarăși și o vom zădărî și o vom ațâța spre a o scoate iarăși din culcușul ei, atunci Dumnezeu nu va mai avea milă de noi și nici nu ne va mai cruța. Căci spune Scriptura: «Cui îi va fi milă de descântătorul cel mușcat de șarpe și de toți cei ce se apropie de fiare?»1.

2. Ce e, deci, de făcut? Cum vom putea scăpa de acest demon rău și viclean? Căci cu adevărat este un demon cu înfățișarea fermecătoare. Slava deșartă, lauda lumii, este un demon care se strecoară pe furiș în sufletul nostru sub înfățișarea unei curtezane: este înconjurată (de jur-împrejur) cu aur; este îmbrăcată cu haine noi și scumpe; lasă în urma ei mirosul celor mai alese parfumuri. Slava deșartă, lauda lumii, are o înfățișare atât de frumoasă și de strălucitoare, încât întrece în frumusețe pe orice femeie. Mai mult, este în floarea tinereții, încât înnebunește de dragoste sufletele tinerilor. Mijlocul îi este încins cu centură de aur; își împletește părul cu măiestrie în nenumărate bucle după moda persană, își pune în jurul capului diademă în așa fel, încât să i se poată vedea podoaba părului; în jurul gâtului ei strălucește lanț de aur și pietre prețioase. Și astfel stă vicleanul diavol, fără rival, sub înfățișarea unei femei foarte tinere, în fața trecătorilor și-și ia aerul unei femei cuminți și rușinoase. Cine, oare, dintre cei ce trec pe lângă ea nu este atras de frumusețea-i? Mai târziu, însă, după ce l-a târât pe bărbat în casa ei, după ce a lepădat de pe ea toate podoabele acelea, își arată adevărata înfățișare: neagră, focoasă, sălbatică, întocmai ca un demon. Frică și cutremur îl cuprinde pe nenorocitul care a încăput pe mâinile ei. Se năpustește asupră-i, pune stăpânire pe sufletul lui și-i tulbură mintea. Această înfățișare o are demonul cel viclean al slavei deșarte, al umbletului după laudele lumii. Ce pare, oare, mai frumos decât lauda lumii? Ce pare, oare, mai fermecător? Și totuși, dacă ne vom da seama că toate acestea nu sunt decât o nălucire, că nu sunt decât o înșelăciune și o fățărie, nu vom fi prinși în lațurile ei, nici nu vom cădea în mrejele înșelăciunii. Cuvintele spuse despre femeia desfrânată ai putea, pe bună dreptate, să le spui și despre slava deșartă, despre laudele lumii. «Miere picură de pe buzele femeii desfrânate»2. Nu păcătuiești deloc spunând despre lauda lumii aceleași cuvinte.

3. Slava deșartă, lauda lumii, se aseamănă cu pomii Sodomei. Aceia la înfățișare sunt frumoși și din înfățișarea lor te-ai aștepta ca și fructele lor să fie sănătoase și bune la gust. Dar, dacă iei în mână o rodie sau un măr, îndată se înmoaie când pui degetele pe el și, zdrobindu-se coaja care-l învelește, lasă să-ți cadă în mâini praf și cenușă. Tot așa-i și cu laudele lumii, cu slava deșartă. Când te uiți la ea, ți se pare măreață și grozavă, dar când este ținută în mâinile noastre ne aruncă îndată sufletul în pulbere. Oricum ai privi-o, slava deșartă așa este. Poate fi, oare, altfel? Vreți să vă dovedesc asta? Voi începe, mai întâi, cu cele ce se petrec între oamenii care nu cunosc nici pe Dumnezeu, nici pe Hristos, cu cele ce se petrec între necredincioși.

4. Stadionul este plin de lume. Poporul stă pe băncile așezate în amfiteatru și oferă o priveliște încântătoare. Adeseori zidurile stadionului și acoperișurile lui sunt acoperite de trupurile oamenilor. Înainte de începerea spectacolului, când intră în stadion bărbatul darnic, care a adunat această mulțime, îndată toți cei de acolo, ca și cum ar fi un singur trup, se scoală în picioare, dau drumul unui singur glas, întind mâinile în sus, numindu-l purtătorul de grijă și apărătorul întregului oraș. Apoi asemuiesc bogăția dărniciei sale cu un fluviu mare între multe alte fluvii mari și-l compară, din pricina darurilor pe care le răspândește, cu belșugul revărsat de apele Nilului. Spun că este un Nil al darurilor. Alții îl lingușesc și mai mult; socotind că asemănarea cu Nilul este prea mică față de dărnicia lui, lasă deoparte râurile și mările și-l compară cu oceanul, spunând că este un ocean de dărnicie; pe cât de îmbelșugat este oceanul în ape, pe atât de multe sunt darurile pe care le revarsă în jurul său. Și astfel mulțimea aceasta adunată în stadion nu lasă la o parte nici un fel de asemuire pentru a-l slăvi. Strălucitoare este înfățișarea slavei deșarte și a laudelor lumii! Voi însă amintiți-vă de chipul tinerei prin care am înfățișat pe demonul slavei deșarte, pe care l-am acoperit de jur-împrejur cu aur și i-am dat vârsta unei curtezane, și veți vedea că imaginea aceasta nu-i departe de cele ce se petrec în stadion.

5. Dar ce se petrece în stadion mai târziu? Darnicul nostru se pleacă și el în fața mulțimii, mulțumindu-i prin acest gest, apoi se așează în aplauzele și în strigătele de „trăiască“ ale tuturor celor defață. Fiecare dintre cei din stadion dorește atunci să aibă parte și el de o astfel de fericire ca și acela și apoi poate să și moară. După ce a risipit mult aur și argint, cai, haine, sclavi și tot ce se poate da în astfel de ocazii și după ce a deșertat multe sume de bani, mulțimea îl conduce iarăși cu multe aclamații, dar nu atât de mulți câți erau în stadion. În sfârșit, acasă, ospețe îmbelșugate și costisitoare, petrecere mare și mare sărbătoare în ziua aceea. După-amiază, iarăși, aceleași ospețe și petreceri, și așa timp de două sau trei zile. Iar când a deșertat toate pungile cu bani și a cheltuit nenumărați talanți de aur, atunci se vădește praful, cenușa și pulberea strigătelor de aclamații, de „trăiască“.

6. Când darnicul nostru își face acasă socotelile și se gândește la grozavele cheltuieli pe care le-a făcut, începe să se tânguie. Atâta vreme cât se bucura de aclamații, prins de slava deșartă și de lauda lumii ca de o beție și mistuit el însuși de plăcerea laudelor, nu-și dădea deloc seama de pagubă. Când, însă, este singur în casă, în lăuntrul casei demonului slavei deșarte, când au pierit clipele de mulțumire, când vede că stadionul este gol de oameni, când vede că nu mai este nimeni care să-l aclame, când vede că paguba nu-i o părere, ci paguba i-a venit de pe urma risipirii banilor, atunci, da, atunci simte cenușa slavei deșarte, simte cenușa laudelor lumii.

7. Dacă se întâmplă, însă, să cheltuiască mai mult de câtă avere are, și, sărăcit deodată, cerșește în mijlocul pieței și vede că nimeni din cei care-i strigau că este sprijinitorul lor nu se apropie de el și nici nu-i întinde mâna, ba, dimpotrivă, se bucură de cele întâmplate (căci chiar atunci când îl aclamau le era sufletul ros de invidie și socoteau o mângâiere ca cel atât de plin de strălucire să ajungă mai lipsit de cinstire decât ei toți), când, deci, nimeni nu se apropie de el și nici nu-i întinde mâna, își dă seama în ce stare jalnică a ajuns. Poate fi o stare mai vrednică de plâns decât aceasta? Nu este vrednică, oare, mai mult de lacrimi? Poate fi, oare, o altă stare mai cumplită?

8. Nu cunoașteți pe nimeni care să fi ajuns într-o astfel de stare?
Și dacă mulțimea s-ar fi mărginit numai la atâta, să nu-i întindă mâna. Dar nu, ea merge mai departe. Cei care altădată îl lăudau acum îl încarcă cu reproșuri și spun:
„De ce-a fost nebun? Pentru ce a îndrăgit slava? Pentru ce a făcut daruri curtezanelor și bufonilor?“
Pentru ce spui astfel de cuvinte? Omule nerecunoscător, nu-l admirai tu, oare? Nu-l lăudai tu? N-ai fost tu acela care l-ai ridicat până la acea înălțime amețitoare prin aplauzele și aclamațiile tale? Nu l-ai numit tu Nil de dărnicii? Nu l-ai numit tu ocean de dărnicii? Nu ți-ai pierdut toată ziua aclamându-l și lăudându-l? Pentru ce ți-ai schimbat dintr-o dată părerea? Tocmai când trebuia să-l miluiești îl acuzi și-l judeci pentru faptele pe care altă dată le aplaudai.
Dacă pentru fapte pe care noi înșine le dezaprobăm, ne îndurerăm când vedem că pentru ele cineva este pedepsit, căci nu avem inimă de piatră, n-ar trebui, oare, cu atât mai mult să ne îndurerăm când vedem că cineva suferă nenorociri pentru fapte pe care noi înșine le-am lăudat? Tocmai acum îl dezaprobi și îl judeci? Pentru ce, oare, nu-l dezaprobai și nu-l acuzai atunci când te încânta tot ce vedeai că se petrece în stadion, când îți pierdeai toată ziua în stadion, lăsând baltă treburile tale?

9. Vezi, deci, de ce natură sunt faptele diavolului? Vezi de ce natură sunt fructele slavei deșarte, ale laudei lumii? Eu le-am numit praf și cenușă, dar văd că nu sunt numai praf și cenușă, ci foc și fum. Fructele slavei deșarte și laudele lumii nu se mărginesc numai la aceea că nu dau naștere la nici o bucurie, ci merg până acolo că acoperă cu nenorociri pe cel îndrăgostit de slava deșartă și de lauda lumii. Ar putea fi într-adevăr și cenușă fructele slavei deșarte și ale laudei lumii pentru aceia care cheltuiesc multe averi și nu au nici un folos de pe urma cheltuielilor lor. Dar nu se poate spune asta pentru aceia, despre cei care suferă în afară de risipirea averilor și nenorocirile despre care am vorbit mai sus.

10.Dar aș putea fi întrebat:
-- Ce e de făcut dacă este neînsemnat fructul risipei aceleia de averi în stadion, pentru care darnicul este cinstit și admirat de mulțime?
-- Vezi bine, însă, că cinstea aceasta nu e mare, deoarece, după cum am arătat adineaori, este acoperită de batjocură, este ținută de rău și hulită.
-- Ce vom spune, însă, celor aplaudați și lăudați pentru risipa lor de bani?
-- Mulțimea i-a cinstit și i-a aclamat nu pentru că-și risipesc averile, ci pentru că nădăjduiește ca ei să mai facă încă și altădată astfel de risipe. Dacă le-ar mulțumi într-adevăr pentru darurile ce li s-au făcut mai înainte, atunci pentru ce îi țin de rău când nu mai au nimic? Pentru ce nu se mai apropie de ei, ba, dimpotrivă, își bat joc de ei și-i numesc niște oameni pierduți și nebuni? Ai văzut, deci, că slava deșartă, lauda lumii nu este altceva decât o nebunie?

11. Să lăsăm la o parte acest exemplu al slavei deșarte, al umbletului după laudele lumii, care poate fi înfăptuit numai de un om sau doi, și să dăm un alt exemplu.
Dar poate că cineva ar întreba:
-- Ce vei spune despre cei care cheltuiesc averi mari pentru desfătarea și distrarea cetățenilor orașelor?
-- Spune-mi, te rog, ce folos au ei de pe urma acestor cheltuieli? Căci și ei se bucură de slavă și de aclamație o singură zi. Și că așa stau lucrurile se poate vedea de acolo că dacă cineva le-ar propune să aleagă între banii risipiți sau între a treia parte din ei sau cât de puțin din ei, și auzul strigătelor de aclamație, crezi, oare, că n-ar alege cu cea mai mare bucurie cât de puțin din averea lor în locul laudelor? Ce nu pot să facă astfel de oameni ca să nu-și piardă niște averi atât de mari, când ei, pentru câștigul unei singure parale, nu se dau în lături de la nici o poftă încărcată cu rușine, de la nici un cuvânt ce gâlgâie de îndrăzneală și de obrăznicie?

12. Acum trebuie să îndrept cuvântul meu către creștinii noștri care nu voiesc să dea cât de puțin lui Hristos, Cel sărac și lipsit de hrana de toate zilele, care nu vor să dea cât de puțin din averile lor celor săraci. Creștinii nu dau - de dragul Împărăției celei veșnice a cerurilor - celor nevoiași averile lor, averi pecare oamenii lumii le împrăștie curtezanelor și măscăricilor de dragul aplauzelor și aclamațiilor.

13.Dar să vă dau o altă pildă de slavă deșartă. Care anume? Este vorba de slava deșartă care stă la îndemâna tuturor oamenilor spre a o urmări și nu doar a unuia sau a doi, cum a fost cazul în pilda de mai sus. Ne bucurăm când ne laudă lumea chiar pentru faptele de care suntem conștienți că nu merităm deloc să fim lăudați. Cel sărac face tot ce-i stă în putință ca să se îmbrace cu haine frumoase nu pentru altceva decât ca să fie lăudat de oameni. Adeseori, deși poate să-și facă singur toate treburile, își tocmește un servitor nu pentru că are nevoie de el, ci pentru ca să nu pară sărac și lipsit de cinste prin faptul că-și face singur treburile. Dacă ar fi altfel, spune-mi, te rog, pentru care pricină tu, care-ți faci totdeauna singur treburile tale, vrei acum să fii servit de altul? Apoi, dacă se întâmplă ca săracul să se îmbogățească, își cumpără mobilier de argint și casă mare și luxoasă. Dar și le cumpără nu pentru că are nevoie de ele, căci, dacă și le-ar cumpăra din pricină că are nevoie de ele ca să poată trăi, ar urma atunci ca majoritatea oamenilor să piară și să moară. Iată ce vreau să spun: sunt lucruri necesare fără de care nu putem să trăim, de pildă: roadele pământului sunt de neapărată trebuință vieții și nu poți trăi dacă pământul nu rodește. Tot de neapărată trebuință sunt: acoperirea trupului cu haine, acoperișurile și zidurile și încălțămintea. Acestea într-adevăr sunt de neapărată trebuință; în schimb, toate celelalte sunt de prisos și nefolositoare. Dacă ar fi de neapărată trebuință pentru a trăi mobilierul de argint și casa luxoasă și dacă nu ar fi cu putință ca un om să trăiască fără slugi, după cum nu este cu putință de trăit fără roadele pământului, fără haine, încălțăminte, adăpost, ar trebui să piară cea mai mare parte din oameni, pentru că cei mai mulți oameni nu au slugi, nici case luxoase. Dacă ar fi de neapărată trebuință ca un om să se servească de vase de argint și n-ar fi cu putință de trăit fără acestea, ar trebui să piară cea mai mare parte din oameni, pentru că nu toată lumea are vase de argint. Dacă ai întreba cumva pe unul dintre cei care au vase de argint: „Pentru ce vrei să ai acest vas de argint? Spune-mi, te rog, pricina. La ce-ți servește?“, nu poate să-ți spună altă pricină decât că are aceste vase de argint pentru a fi cinstit de oameni. „Le am, îți va răspunde el, ca să fiu admirat de lume, și nu disprețuit; le ascund, însă, iarăși ca să nu fiu pizmuit și furat“. Poate fi, oare, o nebunie mai cumplită decât aceasta? Dacă le ții în casă casă fii lăudat și cinstit de lume, arată-le atunci tuturor, fără deosebire. Dar, dacă te temi că poți fi pizmuit pentru că le ai, atunci este mai bine să nu le ai!

14. Îți voi vorbi încă despre o altă nebunie.
Adeseori unii oameni, chiar când ajung să nu mai aibă cele de neapărată trebuință pentru trai și ajung să moară de foame, nu se despart de aceste vase de argint. Dacă i-ai întreba pentru ce nu le vând, îți răspund: „Trebuie să-mi păstrez cinstea și vaza!“ Ce cinste, omule, ce vază? Nu vasele de argint fac cinstea și vaza omului. Dacă ar fi așa, atunci dreptul Ilie, Elisei și Ioan Botezătorul ar fi fost cu totul lipsiți de cinste și de vază, deoarece Ilie nu avea nimic mai mult decât un cojoc și cerea cele pentru hrană de la o văduvă, săracă și ea. Ilie ducea o viață de cerșetor; a venit la ușa femeii aceleia sărace și a rostit cuvintele rostite de un cerșetor. Era fără cinste și fără vază Elisei, care a fost hrănit la fel de o femeie săracă? Era, oare, fără cinste și fără vază și Ioan Botezătorul, care nu avea nici haină și nici o pâinemăcar? Există o singură necinste și o singură lipsă de vază, aceea de a fi bogat. Cu adevărat, bogăția este o mare necinste. Bogăția dă cuiva numai slava de a fi nemilos, trândav, molâu, îngâmfat, râvnitor de slavă deșartă, sălbatic. Îmbrăcatul hainelor frumoase nu-ți dă cinste și vază. Dimpotrivă, ai cinste, ai vază dacă te îmbraci cu fapte bune.

15. Aud, însă, despre mulți oameni că sunt admirați pentru bogăția lor.
-- Cutare, spun oamenii, are cinstea și vaza lui. Doarme într-un pat care are tot ce-i trebuie, are multe vase de aramă, este, într-un cuvânt, un om gospodar.
Un astfel de gospodar mi-ar putea face următoarea obiecție:
-- Pentru ce ne mustri pe noi, care avem numai atâta avere, când ar trebui să mustri pe cei care au mai multă avere decât noi?
-- Pe voi vă judec cu mult mai mult decât pe ei. Dacă nu vă scutesc de învinuire și de mustrare pe voi, care aveți o avere mai mică, cu atât mai mult pe cei care au multe și nenumărate averi. Cinstea și vaza cuiva nu stau în a avea o casă luxoasă și frumoasă, nu stau în a dormi într-un pat acoperit cu cuverturi luxoase, cu perne de puf și plăpumi de mătase și nu stau nici în a avea o mulțime de slugi. Toate acestea sunt în afară de noi și n-au deloc de a face cu noi înșine, cu sufletul nostru. Ceea ce se potrivește desăvârșit cu sufletul nostru este modestia, disprețul banilor și averilor, disprețul slavei, nesinchiseala de cinstea dată de mulțime, puțina prețuire a tot ce-i omenesc, îmbrățișarea sărăciei, depășirea firii omenești printr-o viețuire virtuoasă. Aceasta este adevărata vază, aceasta este adevărata slavă, aceasta este adevărata cinste.
Iar pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care îl punem la temelia educației copiilor noștri. Și vă voi explica acest lucru în cele ce urmează.

16. Îndată ce s-a născut un copil, tatăl nu-și dă toată silința ca să-i orânduiască viața și să-i formeze caracterul, ci ca să-l împodobească și să-l îmbrace cu haine luxoase, cusute cu fire de aur.
Pentru ce faci asta, omule? Admit ca tu să te împodobești cu astfel de haine. Dar pentru ce îl înveți cu ele pe copil, care încă n-a gustat din această nebunie? Pentru ce-i atârni în jurul gâtului podoabă? Copilul n-are nevoie de aur, ci de un bun și priceput pedagog care să-l formeze. Și mai lași încă să-i atârne copilului părul pe spate ca unei fete! Prin asta, de la început chiar, slăbănogești pe copil și moleșești tăria firii lui. De la început sădești în el dragostea zadarnică de bani și-l convingi că trebuie să poftească lucruri nefolositoare. Pentru ce-i faci încă mai mare ispita? Pentru ce îl crești în dragostea celor materiale? Scriptura spune: «E o rușine pentru un bărbat dacă lasă să-i crească părul»7. Firea n-o vrea, Dumnezeu n-a îngăduit-o, este oprită, este un obicei păgânesc. Mulți le atârnă cercei de aur la urechi. Ar trebui ca și fetele să se ferească de asemenea podoabe. Voi, însă, aduceți această pierzanie și peste băieți.

17. Poate că mulți râd de cuvintele mele ca de niște nimicuri. Nu sunt, însă, nimicuri, ci idei de foarte mare însemnătate. Dacă o fată este crescută în casa părintească în dragostea și patima după podoabe femeiești, când va pleca din casa părinților va fi de nesuferit soțului ei și greu de mulțumit și mai împovărătoare decât cei care strâng impozitele. V-am mai spus și altădată că răul nu poate fi îndreptat din lume din pricină că nici un om nu are grijă de copii, nimeni nu le vorbește despre feciorie, nimeni nu le spune despre curăția trupească și sufletească, nimeni nu-i învață să disprețuiască averile și măririle, nimeni nu le vorbește despre poruncile vestite în Scripturi.