Smerenia şi trezvia sunt strâns unite. Acolo unde se cultivă cea de-a doua se naşte şi cea dintâi. Sufletul treaz, smerit şi pocăit, aflat în rugăciune neîntreruptă, devine purtător de Dumnezeu. De multe ori, suferinţa şi înţelepciunea luptătorului neptic devin strigăt, semnal de alarmă, îndemn la deşteptare, căci „sfârşitul se apropie”. Condacul Marelui Canon redă cu iscusinţă intensitatea existenţei neptice în paza minţii şi a inimii: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi? Sfîrşitul se apropie şi vrei să te tulburi. Ci te deşteaptă, ca să se milostivească de tine Hristos Dumnezeu, Cel Ce pretutindeni este şi pe toate le-mplineşte!”

(Arhimandrit Ioanikios Kostsonis, Pagini filocalice, Editura Bunavestire, Bacău, 2003, p. 31)