Omul se smereşte absolut înaintea lui Dumnezeu. Să nu spunem vreodată: „Păcat că suntem păcătoşi, şi suntem siliţi să fim smeriţi!” Nu! Şi lipsiţi de păcate să fi fost, tot ar fi trebuit să fim smeriţi. Dacă primii oameni, ar fi fost smeriţi, dacă ar fi preţuit smerenia şi iubirea, n-ar fi căzut. La fel şi îngerii care au zis: „Să ne înălţăm mai sus decât Dumnezeu!”, au pătimit ceea ce au pătimit.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti?, Editura Bizantină, p. 181)