Unde este simplitate, acolo se odihnește Dumnezeu. Pe cei complicați Dumnezeu nu îi voiește.

Când umbrește harul lui Dumnezeu pe om, atunci omul, oriunde s-ar afla, nu se vatămă, fiindcă are rugăciunea minții, autoconcentrarea și nu primește gândurile, cu învoirile cărora ajungem la cădere.

Cincizeci de ani în Sfântul Munte am avut amintirea morții. Acum că puterile mele au căzut, a venit nostalgia morții.

La bătrânețe și cuvântările, și lecturile pleacă, rămâne numai experiența. Ceea ce ai trăit. Tot ceea ce ai agonisit prin experiență, ceea ce nu se șterge.

Cineva mi-a spus că smerenia este cea mai mare virtute. Totuși smerenia este o verigă a virtuților. Mi se pare că bunătatea este cea mai mare virtute. Să devină omul bun. Fiindcă absolut bun este numai Dumnezeu. Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu.

Pentru a dobândi rugăciunea minții neîmprăștiată (neîncetată) este nevoie de răbdare și stăruință.

Monahul oriunde s-ar afla, trebuie să spună rugăciunea. Rugăciunea nu este împiedicată de muncă. Se gândește cineva cum va face munca lui, pune programul și după aceea ia mintea lui de acolo și zice rugăciunea.

Munca nu îngreunează rugăciunea, ci este un mijloc al rugăciunii. Lucrul acesta l-am trăit. Fiindcă mintea omului nu poate rămâne nelucrătoare, schimbarea de la rugăciune la muncă și invers nu lasă loc păcatului.

Când începi încet-încet să nu primești gânduri și să le alungi pe toate, atunci începi să te înstrăinezi de materie pe care o ai numai pentru slujire. Dar dacă faci materia scopul vieții tale, eșuezi.

Dacă cineva ne spune un cuvânt aspru, noi ca să-l ajutăm, să-i spunem un cuvânt fără tulburare. Dacă totuși simțim tulburare, atunci să preferăm să tăcem și să spunem rugăciunea lăuntric. Un „binecuvintează” îi vom spune sigur.

Mai bine să te ia puțin somnul la slujbă decât să stai la chilie. Biserica este arcă.

Zis-a bătrânul: Când umbrește harul lui Dumnezeu pe om nu mai este pentru el nici iarnă, nici vară.

Zis-a un bătrân kavsokalivit: Odată când am aranjat oasele părinților în gropnița Schitului au scos bună mireasmă atât de tare, că a ajuns mireasma aproape de Kerasia.

Un monah chinovit de demult avea ascultarea de pescar. Din peștii pe care-i prindea prăjea pe ascuns și-i mânca. Odată, pe când era lângă o stâncă înaltă și mânca după obicei pe ascuns, s-a tăiat stânca și s-a scufundat în mare împreună cu monahul. Stânca se vede până astăzi și este cunoscută ca „stânca mâncării pe ascuns”.

Un monah străin la o chinovie avea ascultarea de paracliser. Fiindcă nu înțelegea bine limba greacă și fiindcă socotea acest lucru ascultarea lui, la chilie citea slujba din nou și simțea bucurie și avea lacrimi de pocăință.

Doi monahi s-au dus în ajunul Sărbătorii „Axion esti” și au aruncat năvoadele, fiindcă era mare bună pentru prins pește. În acea seară s-a făcut furtună care a luat mrejele și peștii. Astfel au înțeles că s-a întâmplat aceasta, fiindcă au disprețuit pe Preacurata. De atunci merg întotdeauna la slujbă.

Un monah chinovit făcea nevoințe fără binecuvântarea egumenului și la sfârșit s-a demonizat.

Un monah care dorea smerenia și care se nevoia să o dobândească a auzit limpede un glas: „Smerenie este să vrei slava lui Dumnezeu și nu slava ta”.