Dacă virtutea curăţiei este cea mai minunată cunună aşezată pe fruntea creştinilor celor curaţi cu inima, smerita cugetare este însă cea mai discretă şi cea mai înmiresmată floare a acestei cununi. Nu întâmplător unii numesc smerita cugetare „viorea între virtuţi”. Şi pe bună dreptate! Deoarece între înmiresmata viorea de pădure şi smerenie există extrem de multe asemănări.

Vioreaua este o frântură de floare căreia îi place să se ascundă prin desişuri şi ierburi. Tot astfel şi smerenia este în ochii multor oameni o virtute măruntă, ce se ascunde la umbra sfioşeniei şi a timidităţii.

Vioreaua, pe cât este de măruntă, pe cât de ascunsă, fără de voie se trădează prin minunata ei culoare albastră, ieşind în evidenţă printre frunzele şi ierburile îngălbenite şi uscate, cât şi prin suavul ei parfum ce se revarsă în zilele însorite de primăvară.

Iar smerita cugetare, chiar dacă la vedere pare o virtute măruntă, robeşte pe cei din jur prin culoarea tăcerii sale discrete şi prin mireasma ei duhovnicească, ce iradiază din fiecare cuvânt bun pronunţat de ea şi din fiecare faptă a sa.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Smerita cugetare – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, 2007, p. 7)