Cu tristețe privim cum canicula (vremea câinească) a schimbat agenda unui întreg continent. Din soarele dogoritor nu te mai poate scoate nicio discuție în contradictoriu, niciun partizanat politic, nicio acțiune sindicală. Peste toate, amenințătoare, căldura ucigătoare de oameni și de vise.
Dintr-odată, omul – împăratul făpturii, regele și coordonatorul întregului univers (așa cum crede deseori) , devine o făptură hăituită, ascunsă prin văgăuni construite de el, prizonier al aerului nefiresc de rece din aparate, inadaptat și speriat, grăbit să ajungă nicăieri, căci peste tot stihia focului este atotstăpânitoare. Ne apropiem de vremea Sfântului Ilie – glumește „cu foc“ un părinte călugăr și prieten. Și acestea poate pentru a înțelege durerea și moartea prezente în vremea marelui prooroc, atunci când cerul devenise ca plumbul topit, iar pământul ca un cuptor încins, din pricina urâciunilor ce se săvârșeau pe el și a uitării oamenilor că au fost zidiți de Dumnezeu și că locașul lor veșnic este cerul.
Într-o asemenea metaforă a focului veșnic, omul este chemat să priceapă mesajul lui Dumnezeu către el. Acela că toată zidirea, pe deplin ascultătoare de Dumnezeu și împlinitoare a voilor Lui, se răzvrătește împotriva celui ce în chip fraudulos și nelegitim a aruncat-o în robia stricăciunii - omul: „Pentru că făptura așteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deșertăciunii - nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o - cu nădejde. Pentru că și făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri până acum“ Romani 8, 19-22.
Acest cuvânt „synodinei“ tradus „are dureri“ se referă la durerile nașterii, ceea ce înseamnă că făptura creată de Dumnezeu se zbate în durerile transfigurării ei finale, atunci când materia se va transforma în lumină prin harul necreat și va fi părtașă slavei lui Dumnezeu.
Trăim într-o lume în care creația fuge de om, nu-l ascultă, îl pedepsește și îl mustră amarnic pentru singurul lucru nefiresc și îngrozitor pe pământ: păcatul.
Psalmistul David spune că „Soarele și-a cunoscut apusul Său“, arătând prin aceasta rânduiala lui Dumnezeu pentru succesiunea zilelor și pentru necesitatea nopților. Așa încât aceste zile în care soarele parcă nu-și mai cunoaște apusul, sunt sau trebuie să fie zile de reflecție depsre ziua cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu și despre arderea de tot a celor care L-au refuzat și ucis pe Creatorul, în inima și în viața lor.