E mai mult decât Evanghelie, de-mi este îngăduit, textul scris de Ioan Evanghelistul. E un fascicul de far pe țărm la vremea furtunii, e mărgica de lumină din ochii copilului când înțelege prima oară literele și știe că poate citi, e strașnica străfulgerare de răbdare a celui ce poate face răul dar refuză, deseori împotriva intereselor sale personale. E tihna sufletului tulburat de durerea unei pierderi ori pregătit să înfrunte moartea. Știe că nu e singur. Că niciodată și nicăieri nu e singur. Știe că Hristos e venit să mântuiască lumea, nu să o înrobească ori să-i înjosească pe cei care încă mai caută Adevărul. Chiar când El S-a răstignit pentru noi, cine nu privește Crucea Lui nu vede Adevărul. Nu vi se pare dureros că, deși știm că e pe Cruce, prag de Înviere fiecăruia dintre noi, continuăm să căutăm adevărul în galeria falsificatorilor de cunoaștere, în gunoiul gândirii unor obsedați de propria lor putere, nedispuși la altceva decât la gâlceava infecundă a mediocrității. Ce ne spune Ioan Evanghelistul peste veacuri nu este o promisiune, ci un adevăr fundamental: Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a și fost judecat. În „traducere liberă”, vedem cum cei care nu cred se umplu de venin pe zi ce trece din viața lor și devin ei înșiși venin. Nu mai pot vedea măsura lui Dumnezeu din om și coboară mereu, parcă tot mai mult, în negura urâtului necredinței. 

Cei care nu cred, se cred de nejudecat. Afirmă o libertate pe care nu o pot defini și mișcă inima celor ce-i ascultă spre o ascultare ruptă de contextul Evangheliei. Le place zgomotul care vulnerabilizează liniștea sufletelor. E dreptul lor, zic, să facă zgomot de fiecare dată când omul religios, „inadaptat și retrograd”, se roagă. Ce nu știu ei este că liniștea rugăciunii nu vine din liniștea din jur, ci din liniștea din interior. Inalienabilă fracturii de zgomot în care ne răstignim cotidianul. Ne cer mereu, cei care nu văd, o dovadă. Noi le spunem că Hristos a murit ca să ridice inclusiv păcatele lor. Ei ne spun că nu au nevoie de iertare. Că dacă nu o cer ei, iertarea nu are sens. Ce nu știu ei este că Învierea lui Hristos „îmbibă” în iertare toate cotloanele lumii. Ei privesc spre cuvintele-rating pierzând din vedere cuvintele-Înviere. 

Despre aceasta insistă Apostolul Ioan să ne rostuiască în inimi. Despre teribila putere ce se pornește în furtuna Luminii Învierii în zorii dintâi. Golgota cu gura Mormântului căscată peste uimirea celor care nu cred în Înviere. Care plătesc amărâții de ostași pentru a lansa zvonul că Ucenicii L-au furat din mormânt și L-au dus de acolo. Vor regiza într-atât totul încât ostași ai Templului, printre care și Saul din Tarsul Ciliciei, vor fi trimiși în orașele mari din jur să caute unde au ascuns Ucenicii pe Hristos Cel mort. Saul Îl caută pe Iisus cel Răstignit cu fervoarea naivului năimit să plinească jocul murdar al politicii morții lui Dumnezeu-Omul. Și pe drumul Damascului Îl află pe Iisus cel Înviat. Care Îl întreabă din scurt: Saule, Saule pentru ce mă prigonești? Iar Saul – orbit de Lumină – învață întrebarea fundamentală: Cine ești Tu? Căci nu cunoștea glasul Celui Înviat. Saul făcea parte din grupul de oameni despre care Ioan ne spune că „au iubit întunericul mai mult decât Lumina”. Pentru unii e mereu așa. Bezna sufletească și a minții, trădarea și manipularea prin abțibilduri care colorează minciuna par unicul lor scop. Pe când, cel ce crede nu poate urî Lumina. Ea este parte integrantă a vădirii viscerelor urâcioase ale unei omeniri ce și-a pierdut omenia. Care trăiește din vitriolul urii și veninul trădării. 

Cuvântul Evangheliei se încheie astfel: „Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite”. Omul credinței se știe păcătos și rănit de frica morții, dar închină fricile sale nădejdii în Hristos. Nu se hrănește din obscurul religiosului sincretist și nici din fandosirea credinței. E limpezit de roua dimineții de Paști. Știe că din Mormânt Lumina izbucnită nu restrânge drepturi și nici nu așteaptă osanale idolatre. Hristos Domnul, prin Înviere, face posibil să învățăm că Adevărul este Lumină. Și pentru a înțelege aceasta în lume va să vină Duhul Sfânt, Duhul Adevărului. Spre această Venire ne îndreptăm pe calea Cincizecimii. Și trecând prin Lumina Învierii, calea ne poartă spre Împărăție. Uneori e nevoie de un singur verset să devenim din Saulii hăituirii lui Hristos în Pavelii mărturisirii Lui. Cine Îl află și-L mărturisește pe Hristos, nu piere. În ciuda tuturor aparențelor.