Ecoul vorbelor lui Toma nu se sting și Părinții Bisericii ne surprind cu Evanghelia Nunții din Cana Galileii. Semn al începutului perioadei în care se pot săvârși nunți, veți zice, și am să vă dau dreptate. Semn al reașezării în cotidianul sărbătoresc al vieții. Pentru că tot ce se aprinde din lucirea Învierii strălucește prin asumarea Pogorârii Duhului Sfânt. Toată săptămâna care a trecut, Săptămâna Luminată, ni s-a arătat în ce mod Botezul – ca naștere din nou și naștere de sus – e necesar vieții veșnice. Apoi, ni s-a reamintit Taina Euharistiei – cu minunata poveste a Cinei de la Emaus – și s-a confirmat încă o dată că viața în Hristos este o chemare și o alegere prin care ni se oferă o ungere în vocația prin care propovăduim și trăim Împărăția (Miercuri, Evanghelia de la Ioan 1, 35-51). Azi, îndată după Duminica răspunsului realist al lui Toma, este sugerată Nunta ca Taină. Lucrare de har dar și voință a mirilor. O așezare a familiei în locul tainic al Raiului restaurat după Înviere?  Fără nicio îndoială. Dar și mesajul deschis al Bisericii că ea, Biserica, este o Familie de har cu unitate de Botez, Mirungere și trăire a vieții în Hristos. Biserica este răspunsul de Nuntă la chemarea Mirelui Hristos.

Un amănunt îmi scăpa de ani de zile la lectura acestei Evanghelii. Nu identificasem că principala invitată e Maica Domnului. Apoi, sunt pomeniți Iisus cu ucenicii Săi. După tradiție, e vorba de o nuntă din cana Galileii a unui neam al Maicii dinspre mama sa, Sfânta Ana, Bunica Mântuitorului. De unde și sublinierea importanței prezenței sale în chemarea la Nuntă. Hristos Domnul vine la nuntă ca invitat al Maicii Sale. Este Învățătorul, dar și Fiul. Mai ales Fiul acestei Mame. Care Îl roagă pe Fiul său să ajute la reglementarea unei situații nu tocmai bune pentru o masă festivă: se terminase vinul. Părinții Bisericii – Sfântul Ioan Gură de Aur ori Vasile cel Mare – insistă pe ideea că se terminase vinul pentru că, ascultându-L pe Hristos, oamenii uitaseră să mănânce dar nu uitaseră să bea. E un soi de sete născută la ascultarea unui bun ritor (Raniero Cantalamessa) ori o sete de urmărire atentă a cuvintelor unui bun vorbitor (Părintele Galeriu). Mi-e greu să cred că Domnul va fi vorbit dinaintea oamenilor din Cana și că de acolo era problema secării resurselor de vin. Cei cu preocupări în domeniul arheologiei biblice vin să ne spună că, probabil, Iisus se retrăsese într-un „triciclumul” – o sală ca de han, un etaj ca o rezervă de restaurant astăzi, unde încăpeau cel mult 13-14 oameni – care avea să fie descoperit în situl arheologic real al Canei. Altul decât cel prezentat turistic. La vremea Mântuitorului, satul avea cam 4000 de locuitori și dacă ne gândim la dinamica unei nunți nu este imposibilă o „pană” de vin. 

Maica Domnului Îi cere ajutor lui Hristos. Îl roagă ca o mamă. Duios dar cu autoritate. Unii interpretează cuvintele „ce ne privește pe Mine și pe tine, femeie? Ceasul Meu nu a sosit încă” drept un refuz de primă instanță a dorinței Maicii Sale de a rezolva situația. În context, Maica Domnului – rudă apropiată a mirelui nunții – era probabil ultima șansă, omenește vorbind, de a mai rezolva „rușinea” de a nu mai avea vin. Vă sigur că țăranul vremii era la fel de mândru precum cel de azi și la fel de fălos în a-și etala bogăția la nuntă. Prin gestul Său de întârziere, Hristos amendează mândria lor și siguranța lor că ruda lor, Fiul femeii ce este neam cu ei, trebuie să rezolve situația. 

Deși pare că refuză, Hristos cere să umple vasele cu apă și să-i fie aduse. Nu e vorba de apă din chiupuri înalte, precum vedem des în iconografia momentului și nici de o fântână adâncă și răcoroasă, precum ne prezintă trecătorilor arendați de-ai locului. Istoria ne confirmă că în zonă erau niște vase asemenea unor căușuri, rupturi la sol din crusta de calcar, mici „cuiburi” în care se strângea apa de ploaie. O strângeau pentru că – atinși de marele curent mesianic al timpului – credea că au nevoie de spălări rituale aproape continue, mai ales că localitatea, Cana Galileii, era situată într-un loc de trecere în care neamurile se amestecau lesne cu poporul ales. Se spălau des ca să rămână „curați” și să poată participa inclusiv la o nuntă fără să aibă restricții ritualice. 

Această apă de rouă și ploaie Hristos o transformă în vin. Și încă un vin prețuit cu exclamații de nunul care gestiona situația nunții. E felul Lui de a dovedi că minunile din viața noastră schimbă apa de ploaie a cotidianului în vinul unicității Tainei Vieții. La Cana Galileii ni se arată un Hristos prezent la masă și la nuntă. Dar nunta aceea venea în continuare a legii ce unise pe Adam cu Eva și pe ceilalți regi, preoți, profeți ori oameni simpli pentru ca Neamul lui Israel să dăinuiască. Peste efortul lor, Hristos „toarnă” vinul cel nou ca rod al prezenței Sale. O prezență ce se va adânci odată cu Învierea. 

Fericitul Ieronim, ne spune tradiția, a fost luat peste picior de un cărturar al vremii fiind întrebat: Bine, Ieronime, vinul dintâi s-a terminat, dar acesta, de-al doilea, cel excelent, ce s-a ales de el, l-au băut Apostolii? Ieronim a răspuns – suntem aproape de 420, anul morții sale – simplu: Vinul acela îl folosim încă la Liturghie în fiecare zi! Aici este sensul zilei acesteia în creșterea propusă de urcușul spre Rusalii. Să vedem cum Duhul Sfânt schimbă în Hristos Iisus conținutul lumii. Iubirea dintre miri e pecetluită de iubirea Mântuitorului, Mirele Bisericii-Mireasă. De aceea, vinul din Cana este în vinele oricărui om care trăiește Taina Bisericii ca pe o nuntă cu Cerul Împărăției.