Dacă am fi avut norocul să nu primim o apostrofare pedagogică, de la noi înşine sau din afara noastră, am fi stat poate mai mult în prezenţa unui simţ, numit uneori a fi chiar al şaselea simţ şi cunoscut sub numele de „copilul minunat“. Acest copil minune este considerat a fi partea „cea mai plină de viaţă a sinelui nostru“. Este jucăuş, vesel, plin de naturaleţe şi creativitate. Are o voinţă puternică. E fericit şi trist; râde şi plânge, din toată inima. E minunat şi imprevizibil. Are dorinţe imperative. Îşi creează spaţiul necesar creşterii, înfloririi şi izbândirii. Acest „copil minune“ nu se teme niciodată că va rătăci calea, e totdeauna receptiv la impresii şi experienţe noi, la alternative de viaţă şi la surprize. „El ne dă tăria, capacitatea, entuziasmul şi spontaneitatea de a trăi în prezent, nu în vinovăţia zilei de ieri sau în teama zilei de mâine. El ne îndeamnă să descoperim împlinirea supremă înlăuntru, în Dumnezeu.“ (John Chryssavgis - Reîntregirea sufletului) „Copilul minune“ nu îmbătrâneşte sau moare odată cu anii. Rămâne o parte din noi, acea parte care ne ajută să vedem frumosul dincolo de urât, lumina dincolo de întuneric, viaţa dincolo de abuz şi violenţă. Cu toate acestea, acest fel de a fi al sinelui nostru poate fi rănit.

„Copilul interior“ este în fapt tot ce am inhibat în noi înşine

Încă de la început noi am fost învăţaţi că este bun ceea ce ne produce plăcere şi rău ceea ce ne produce durere. Cea mai adâncă stare de bine cunoscută este cea care se naşte din iubirea, contopirea dintre copil şi mamă, încă din pântece, în viaţa intrauterină, şi apoi, după naştere, prin mângâiere şi alăptare. Această formă unică, specială, de intimitate, în care noi trăim acceptarea, siguranţa, protecţia, grija iubitoare, devine un model lăuntric al „binelui“ pe care apoi îl căutăm întreaga viaţă, pentru că „seamănă, cât de cât, dorinţei chipului lui Dumnezeu înscris în noi“. Problema este generată de o credinţă falsă, de o înţelegere greşită, şi anume că doar părinţii pot fi sursa acestui bine pe care îl căutăm. Atunci când ajungem să trăim imensa durere şi neputinţa de nu a fi iubiţi aşa cum suntem, chiar de către proprii părinţi, încercăm să facem orice pentru a obţine de la singurii „dumnezei“ pe care îi cunoaştem, Mama şi Tata, iubirea, aprecierea, intimitatea, după care suntem însetaţi din fire. Nu uitaţi că modul în care procesează mintea copilului este foarte diferit de cel al adultului. Concluzia că „aşa cum sunt nu este bine“ poate să vină din fapte minore, foarte diverse, cum ar fi o întârziere a părinţilor acasă, care poate fi interpretată de copil ca o pedeapsă pentru că „eu nu am fost bun şi ei nu mă mai vor“. Din acel moment, alegerile copilului vor fi făcute în funcţie de atitudinea părinţilor şi vor urmări doar obţinerea iubirii şi a intimităţii pierdute sau a oricărei manifestări care poate fi decodată ca o formă de asigurare că acea iubire încă mai există pentru ei. Aşa apare „copilul interior“, care este în fapt tot ce am inhibat, ascuns şi chiar ucis în noi înşine, alături de tot ce am pus în loc pentru a face şi a simţi ceea ce credeam că ne-ar face iar iubiţi de Mama şi de Tata. Se creează astfel un scenariu de viaţă, care este scris în emisfera stângă, adică în creierul „emoţional“, cel care prelucrează informaţii infinit mai rapid decât partea noastră raţională şi care, prin această rapiditate, ne conduce detaşat reacţiile în faţa evenimentelor pe care le trăim. Adică alegem constant şi inconştient un tip de comportament învăţat încă din copilărie, pe baza „scenariului“ menit să ne asigure succesul, oricât de aberant şi lipsit de eficienţă s-a dovedit a fi de multe ori în trecut. În acest proces, partea raţională nu e lăsată decât să integreze într-un oarecare „normal“ ceea ce trăim, aducând explicaţii şi argumente care să nu contrazică povestea. Un exemplu ar putea fi chiar un stil foarte generos de a fi, care iese uşor în întâmpinarea nevoilor celorlalţi, dar nu la modul sănătos al bunului samarinean, ci ignorând total sau încălcând nevoile proprii, până la a se aduce pe sine în situaţii primejdioase. Acest comportament a fost unul care în trecut i-a adus aprecierea şi care astfel a devenit parte integrantă din scenariul condus de copilul interior în căutarea iubirii pierdute.

Acea iubire pe care o căutăm clipă de clipă este numai în şi cu El

Din fericire, micile plăceri şi momente de linişte obţinute astfel îşi pierd în timp credibilitatea în faţa judecăţii conştiinţei şi intrăm în criză (crisis â judecată) existenţială. Este momentul în care avem uriaşa şansă să „renunţăm la dinţii de lapte“ ai celui care caută doar să se simtă bine şi să ne acceptăm vinovăţia, boala şi să renunţăm la cârjele încrederii în sine sau în orice altceva decât Dumnezeu. Sau putem alege să ne „sinucidem“ de durere, adâncindu-ne în dependenţe autodistrugătoare, sau să înnebunim construind explicaţii delirante.

Etapa de recunoaştere şi conştientizare a nevoilor copilului din noi este una necesară şi ea aduce înţelegere şi o parte de vindecare lăuntrică, dar ea este urmată şi de o altă etapă esenţială, în care nu mai cred că aceste nevoi îmi sunt vitale, accept şi asum că ele au fost neîmplinite şi accept să trăiesc cu asta, mutându-mă spre Domnul cu toată atenţia şi nevoia mea. Pentru că acea iubire pe care o căutăm clipă de clipă, încă de când am fost creaţi, poate găsi răspuns numai în şi cu El.