Societatea noastră europeană îmbătrâneşte. Se nasc din ce în ce mai puţini copii, iar persoanele în vârstă trăiesc din ce în ce mai mult. Pe de altă parte, deşi numărul de persoane tinere scade, necesităţile lor de consum cresc. Simultan cheltuielile cu sănătatea cresc şi ele de vreme ce ţinta medicinii este prelungirea vieţii, iar viaţa tinde să fie prelungită cu costuri din ce în ce mai mari dincolo de limitele oarecum naturale de 70-80 de ani.

Pe termen lung presiunea pe resurse va fi din ce în ce mai mare deoarece în alte părţi ale lumii creşterea economică şi demografică cuplată cu noile idealuri de viaţă care necesită un consum mare de resurse vor face ca lucrurile să devină din ce în ce mai complicate.

Care este soluţia la această problemă? Problema este că nu există doar o singură soluţie, ci o serie de soluţii concurente sau complementare, fiecare cu avantajele şi dezavantajele lor.

Prima ar fi scăderea artificială a populaţiei lumii prin planning familial. Dacă noi nu mai facem copii, să nu mai facă nici alţii. Cea mai simplă soluţie: nu necesită tehnologii noi şi nici investiţii în găsirea unor noi resurse. Pur si simplu reducem numărul oamenilor ca cei rămaşi să trăiască mai bine. Această soluţie presupune însă costuri administrative uriaşe pe care doar un sistem global totalitar ar putea să şi le asume, este complet inumană şi imorală, favorizează naţiunile dezvoltate în dauna celor în curs de dezvoltare şi nu în ultimul rând presupune în ultimă instanţă eliminarea ucigaşă a milioane de suflete prin avort şi contracepţie.

Altă soluţie ar fi să facem cât mai mulţi copii în paralel cu accelerarea progresului tehnologic care să ne asigure tehnologii din ce în ce mai eficiente în identificare unor noi resurse, extragerea resurselor existente şi valorificarea lor. Practic ar fi o cursă între creşterea populaţiei şi eficienţa tehnologiei, această soluţie însă presupune investiţii uriaşe în cercetare şi educaţie, sacrificarea beneficiilor imediate în vederea beneficiilor pe termen lung şi o concurenţă acerbă între inventatori care ar trebui să dea naştere la noi şi noi invenţii, care însă vor trebui împărţite pe gratis tuturor pentru a avea un impact cât mai mare. O asemenea soluţie ar fi însă prea utopică, nimeni nu va menţine un asemenea ritm de creştere în absenţa unor beneficii directe personale. Dacă ar fi fost posibil acest lucru, l-am fi avut deja în industria direct legată de binele oamenilor, industria medicală, care ar fi trebuit simultan să investească în dezvoltarea de noi medicamente şi după ce le obţine să le pună pe piaţă cu costuri minime ba chiar să încurajeze şi alte companii să le producă. Evident că acest lucru nu se întâmplă, noile medicamente se fac doar dacă aduc profit maxim companiilor, iar profitul maxim înseamnă monopol şi raritate.

O a treia soluţie ar fi cumpătarea, să încercăm să trăim cu mai puţine resurse, să fim mai generoşi, să muncim mai mult, să împărţim ceea ce avem şi cu cei care nu au şi să nu dorim să ne dezvoltăm în detrimentul altora. Ar fi soluţia ideală, dar nu funcţionează se pare deloc pentru că oamenii nu sunt dispuşi să facă aceste gesturi de generozitate nici măcar faţă de cei apropiaţi, darămite faţă de toţi ceilalţi locuitori ai planetei.

Şi atunci care ar fi soluţia? Răspunsul este simplu: nu avem o soluţie. Pentru că problema noastră porneşte de la o premisă ascunsă care o face irezolvabilă: vrem să schimbăm lumea fără să ne schimbăm deloc pe noi. Lucrul acesta este imposibil. Fără să ne schimbăm noi lumea nu poate fi schimbată. Punctul de plecare de la care ar trebui să pornim ar fi schimbarea noastră. Schimbarea noastră însă e mult mai dificilă decât schimbarea lumii. Presupune curaj.