Dintotdeauna bărbaţii au săvârşit fapte mari de dragul femeilor: cavalerii au câştigat turniruri pentru doamnele inimii lor, poeţii le-au dedicat versuri, artiştii plastici au pictat tablouri şi au făcut sculpturi în cinstea lor. Altfel spus, femeile au fost muzele lor. Bărbatul seamănă cu un copil: activitatea lui are mereu nevoie de înalta apreciere şi de bunăvoinţa femeii iubite. Are nevoie de suport moral. Este un fapt foarte îngrijorător dacă femeia nu se interesează de lucrurile cu care se ocupă soţul ei, de ceea ce se petrece la el la muncă.

S-a observat în numeroase rânduri că într-o familie fericită, dacă soţul a atins anumite înălţimi, pentru el lauda soţiei e mai presus decât toate premiile şi decoraţiile: el îi dedică, s-ar putea spune, realizările sale. Dacă este mare maestru, campion mondial, şi toţi îl poartă pe braţe, dar soţiei îi e totuna cu ce se ocupă el (aşadar, nu-l iubeşte), va fi fericit? Nu cred!

E un proverb rusesc: „Nevasta deşteaptă îi e bărbatului doamnă”. Ce înseamnă acest proverb? Bineînţeles, nu că soţia domneşte asupra bărbatului, ci că ea, sprijinindu-l când îi e rău, stimulându-l când face un lucru bun, când dă dovadă de hotărâre, poate obţine cu mult mai mult decât dacă se ţine după el cicălindu-l şi sâcâindu-l cu nesfârşite rugăminţi.

La bărbat trebuie cultivate şi întărite laturile lui bune prin aprecierea lor – şi el aşteaptă acest sprijin în primul rând de la femeia iubită. (...) Şi, de vreme ce sarcina femeii este aceea de a fi pentru bărbat „preafrumoasă doamnă”, „muză”, „geniu bun”, ea trebuie să aibă această calitate, să semene şi în el bucuria.

(Pr. Pavel Gumerov, El şi ea: în căutarea armoniei conjugale, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 46-47)