Spovedania nu se aseamănă cu un act juridic. Mă aflu în faţa lui Dumnezeu, în lumina veşniciei. Am sentimentul păcatelor mele ca în momentul Judecăţii de Apoi. Acum însă de mine depinde ca păcatul, păcatele, rătăcirea, să-mi fie iertate. De mine depinde să mă schimb, să încep o viaţă nouă, să fiu din nou în comuniune cu toţi sfinţii, cu Maica Domnului, cu Însuşi Dumnezeu. Ştiu că în măsura în care mă voi înrădăcina şi îmi voi adânci viaţa în Dumnezeu, în acea măsură voi găsi izvorul comuniunii cu El. Vreau să fiu cu adevărat creştin; nu numai cu numele. Şi a fi creştin înseamnă în primul rând să-mi omor păcatele pentru a învia moral şi spiritual în Hristos, prin Duhul Sfânt.

Întâlnirea – din pilda Fiului risipitor – dintre tată şi fiu ne dă nădejdea reprimirii noastre. Tatăl s-a aruncat în braţele fiului, l-a sărutat, i-a înlocuit zdrenţele rătăcirii cu haina cea nouă, i-a încălţat picioarele sângerânde şi i-a pus în deget inel, simbol al vieţii fără început şi fără sfârşit; Tatăl este fără început şi fiul revenit începe o viaţă nouă, viaţă fără de sfârşit.

Dumnezeu este Iubire. El aşteaptă întoarcerea noastră. În perioada Triodului – mai mult ca oricând – trăim sentimentul că răspundem de viaţa noastră. Cele două căi ne stau în faţă. Să ne venim în noi înşine, să ne întoarcem cu toată fiinţa noastră la Dumnezeu, mărturisind păcatele noastre, pentru a auzi din gura Preotului duhovnic: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos cu darul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, să-ţi ierte toate păcatele iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea dată de la Dumnezeu, te iert şi te dezleg”. Poate fi oare bucurie mai mare decât darul acesta pe care ni-l acordă nouă Tatăl la mărturisirea şi pocăinţa noastră?

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 24-25)