O zi obișnuită de vară. Pe străzile Washingtonului se plimbă liniștit un domn de culoare, cu joben și baston, afișând un calm aristocratic, propriu celor care, în onestitatea lor caracteristică, neavând sentimentul vreunei culpabilități sociale, nu suferă permanent de susceptibilitatea paranoică a celor răi. E un inginer recunoscut în tot orașul pentru tenacitatea sa, un tată grijuliu și responsabil, un soț iubitor și un prieten fidel. Toată purtarea lui îți oferă o liniște și o siguranță plăcută a vieții, o senzație de libertate interioară pe care doar oamenii cumsecade ți-o pot da.

Așa începe unul dintre filmele care, în anul ce a trecut, au apărut pe ecranele cinematografelor, iar tabloul descris vine într-o totală discordanță cu titlul peliculei: 12 Years as slave (12 ani ca sclav). Viața acestui om se schimbă însă într-un mod cu totul spectaculos, căci, în urma unei înlănțuiri de întâmplări nefaste, ajunge să fie vândut ca rob undeva, în statele americane din sud, acolo unde, pe plantațiile de bumbac și nu numai, încă mai lucrau, la vremea aceea, sărmanele ființe aduse ca sclavi din Africa. Filmul este sfârșietor nu numai prin dramatismul vieții acelor oameni, cât mai ales prin observarea unei rapacități nemaiîntâlnite a persoanei umane. Cruzimea semenilor noștri nu cunoaște limite câteodată, iar în astfel de situații, când unul e stăpân, iar celălalt rob, se definesc cu limpezime caracterele. E un film ce merită văzut, mai ales pentru că ne poate conferi, în anumite situații, adevărate radiografii ale psihicului uman, și pentru că rezistența interioară  a acestui bărbat, care, din om liber, se vede dintr-o dată animal de cărat poveri pe domeniul unui latifundiar, e, fără îndoială, un exemplu demn de urmat al demnității de creștin și chip al lui Dumnezeu.

„… acolo aveam să cunosc cele mai fericite zile din viața mea”

O zi obișnuită de iarnă. Început de februarie. Pe străzile Bucureștiului de-abia se mai mișcă hodorogitele tramvaie pe care partidul, în mărinimia sa recunoscută, i le-a oferit cu dragoste poporului muncitor din fabrici și uzine. Gerul lipește mâinile vineții ale oamenilor de barele reci ale vehiculelor, iar de undeva, din spatele blocurilor, se aude, ca prin vis, un dangăt de clopot. Iată că a mai scăpat câte o biserică de ochii vigilenți și pururea deranjați ai noilor stăpâni.

Printre zăbrelele fără geamuri ale celulei 34 de la Jilava pătrunde în cameră și-n oasele întemnițaților frigul cel groaznic al părăsirii. Ușa de metal înghețat se deschide și faimosul plutonier Ungureanu îl împinge înăuntru pe un omuleț slab și palid, tremurând în haina vărgată a proscrișilor. E Nicu Steinhardt sau viitorul părinte Nicolae Steinhardt, un intelectual de origine evreiască, îndrăgostit întru totul de plaiurile și de sufletul neamului românesc. „În celula aceea … un fel de tunel întunecat și lung … o hrubă, un canal, un maț subpământean, rece și profund ostil ‒ va spune el, mai apoi, în celebrul său Jurnal ‒ aveam să cunosc cele mai fericite zile din viața mea. Cât de absolut de fericit am putut fi în camera 34!” Cu adevărat, din suferința trăită cu nădejdea în Dumnezeu se naște fericirea.

S-a botezat apoi în închisoare, însă convingeri și trăiri de adevărat creștin le-a avut cu mult înainte. De aceea, Steinhardt, asemenea eroului din 12 Years as Slave, n-a luat în tragic ceea ce i s-a întâmplat, păstrându-și demnitatea și prietenii. Cu toate presiunile chinuitoare ale anchetatorilor, a înțeles că asta îi era crucea de dus în viață și că „religia creștină nu e școală a slăbiciunii și a miorlăielii”, că, așa cum tatăl său i-a spus la plecare, nu se cuvine „a fi jidan fricos”, ci om integru, cu valori la care să nu renunțe cu niciun chip. Nici nu i-a urât pe cei care l-au chinuit atâția ani, nici nu i-a blestemat. La fel s-a comportat și distinsul bărbat din film: nu s-a răzbunat, nu a strigat spre Dumnezeu cerând pedeapsă pentru cei ce-l chinuiau, ci, după cum Steinhardt și-a aflat limanul în religia lui Hristos, el, cu gândul la familia lui cea atât de departe, si-a găsit alinarea în cântul melancolic al viorii.

Nu e nici primul și nici ultimul film despre sclavie. Nu mai devreme de anul care a trecut, povestea unui om făr’ de cusur, nevoit să îndure prigoana semenilor săi pentru că s-a născut cu altă culoare a feței, a fost mult premiată pe la toate festivalurile. Însă acela, eroul din Django Unchained, și-a înecat frustrarea în sângele celor care l-au oprimat.  Aici, din contră, suportând cu stoicism și răbdare amarul unei vieți ce i s-a dat de sus, și-a acceptat, fără crâcnire, istovitoarea cruce. Rezultatul, deși n-a fost sugerat în ambele filme, este, fără îndoială, diferit: revanșardul va fi hăituit toată viața fie de crimele comise, de glasul conștiinței, fie de semenii săi, pe când, cel ce-a răbdat cu înțelepciune voia lui Dumnezeu, necăutând dreptate pe lumea aceasta, și-a primit o mai bună răsplată. „Există o singură artă creștină, care nu-i nici gotică, nici romantică, nici barocă ‒ arta de a purta crucea”.

„Hristos e gentleman și cavaler”

Eroul filmului de care am ținut să amintesc, laolaltă cu părintele Nicolae, constituie două exemple pilduitoare de oameni cu atitudine creștină, chiar dacă apartenența religioasă a primului nu e în niciun fel sugerată. Sunt oameni cumsecade, drepți și nobili în purtare: acestea-s calitățile care i-au izbăvit din necaz.  „Hristos e boier”, spune părintele Steinhardt. E nobil și se comportă ca atare. „Din relatările Evangheliilor ‒ continuă părintele ‒ ne apare și înzestrat cu toate însușirile minunate ale unui gentleman și cavaler. Mai întâi că stă la ușă și bate: e discret. Și încrederea e prima calitate a boierului și cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a șmecherului. Gentlemanul e cel care ‒ până la dirimanta probă contrară ‒ are încredere în oricine și nici nu se grăbește, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La șmecheri și la jigodii, reacția numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacție ‒ putința de a ști că semenul lor e tot atât de întinat ca și ei. Hristos iartă ușor și pe deplin. Șmecherul nu iartă niciodată, ori, dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu țârâita.”

Priviți acum tabloul unui manual al omului modern, Ghidul arivistului desăvârșit, publicat la Bruxelles de către o celebră psihanalistă elvețiană, Corinne Meier: „Secolul al XXI-lea va fi ipocrit sau nu va fi. Minciuna e viața. Patronii își manipulează angajații, băncile își mint clienții, jurnaliștii inventează informațiile, laboratoarele experimentează pe cobai umani trași pe sfoară. Lumea aparține mincinoșilor în serie, experților în cacealmale, profesioniștilor dezinformării. […] Un mitoman doarme în fiecare din voi. Deșteptați-l! Deveniți o bestie postmodernă totală”.

Câtă diferență între cele două atitudini! Prima se supune voinței lui Dumnezeu, a doua cedează necondiționat lumii. Prima îndeamnă spre adevăr, cumsecădenie și milă, a doua spre minciună, obrăznicie și ură.

Va veni și vremea mărturisirii

Pentru fiecare dintre noi va veni o iarnă sau o primăvară, ori, de ce nu, un februarie în care viața ni se va schimba radical, în care dușmanii cei nevăzuți ai sufletului ori chiar semenii noștri cu inimă de piatră nu se vor mulțumi doar să-și mai arate colții. În sufletul nostru, sălaș aprioric al binelui, dacă nu-L vom păstra ca pildă pe Hristos printr-o aleasă purtare și o credință puternică, se va încuiba, în taină, răul. Purtăm în inimile noastre un potențial Gafencu și-un potențial Țurcanu, un Pavel mărturisitor și-un Iuda plin de lașitate. Nimeni nu scapă, căci mântuire fără luptă nu există. Și-atunci va trebui să alegem.

Lumea e într-o continuă schimbare. Nimic nu ne mai garantează că pacea de care ne bucurăm astăzi va fi veșnică. Iar rețeta părintelui Steinhardt e una care ne va întări imunitatea sufletului de creștin. A fost testată de martirii închisorilor! Nu veți găsi între ei mitocani, canalii, nu veți găsi ipocriți și șmecheri specializați în a-l înșela pe celălalt. Lumea de azi ne cere cu disperare asta. Ne cere să părăsim noblețea de creștini și să ne facem mujici cu sete de parvenire. Un compromis ori două, și-ntreaga noastră osteneală ne va fi în zadar. Căci în mărturisire nu există pas înapoi și nici în lateral. Acum, cât încă mai putem și nimeni nu ne-nchide libertatea, să fim boieri, să fim oameni cu suflet mare, căci „curajul, detașarea, bunăvoința către cei năpăstuiți, un simț sigur al măreției, predispoziția pentru iertare”, disprețul față de prudență și agoniseală zgârcită, peste care, ca un acoperământ părintesc, se așează credința, sunt părți din luntrea care ne va oferi scăparea, limanul cel lin al libertății.