Duminica a patra după Paști ne prilejuiește reîntâlnirea cu una dintre cele mai emoționante pericope evanghelice, numită sugestiv „vindecarea slăbănogului de la Vitezda”. Aflăm din cuprinsul ei că Hristos, Desăvârșitul Taumaturg, vindecă un om paralitic care, de 38 de ani, aștepta lângă scăldătoarea Vitezda că poate, poate cineva se va milostivi și-l va ajuta să ajungă în apa devenită tămăduitoare după ce îngerul Domnului, din când în când, o tulbura, coborându-se în bazin. Minunea se săvârșea doar cu primul intrat în apă. Ne spune Evanghelia Duminicii că acolo nu se găsea doar el, ci o sumedenie de alți bolnavi, care se îngrămădeau să ajungă primii, ca să ia vindecare. Personajul Evangheliei, fiind singur, rămânea întotdeauna la urmă. Ceilalți îi vor fi consolat: „Lasă, va veni și rândul tău!”. În dorința acerbă de a se tămădui, suferinzii din preajma lui sau rudele lor îl ignorau, aruncându-l într-o dureroasă izolare. Să remarcăm, totuşi, că el nu a deznădăjduit. Deși uitat de toți, personajul minunatei întâmplări nu a contenit să lupte, să creadă, să nădăjduiască. Nu i-a rămas zadarnică așteptarea! La capătul ei s-a întâlnit cu Însuși Hristos-Dumnezeu. Dialogul înfiripat acolo, pe malul scăldătorii Vitezda, între Bunul Mântuitor și acel veteran al răbdării se dovedește de-a dreptul impresionant: „Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan V, 6-8). Ne reține atenția faptul că însinguratul paralitic nu I-a spus Domnului în mod direct: „Da, Doamne, vreau să mă tămăduiesc”, ci: „Doamne, nu am om să mă ajute să ajung în apă”. Nu atât suferința fizică îl chinuia, ci îndeosebi cea sufletească, pricinuită de singurătate. Da, ea, singurătatea, a iscat de-a lungul timpului numeroase controverse: unii o consideră o cale spre dobândirea virtuților, iar alții, o suferință.

Este oare singurătatea o afecțiune, o anomalie a comportamentului uman? Părerile se arată împărțite: Seneca, bunăoară, socotea că „singurătatea este pentru spirit ceea ce hrana este pentru corp”, pe când un gânditor contemporan afirma că singurătatea este cea mai cruntă sărăcie. Sfântul Nicolae Velimirovici spune că „nu trebuie să ne temem atunci când suntem lipsiți de oameni, căci nu suntem singuri. Singur este cel care nu știe de Dumnezeu, chiar de i-ar fi toți oamenii prieteni. Unul ca acesta și într-o tovărășie cât se poate de numeroasă va spune, cum spun și acum unii: Mă plictisesc! Nu știu ce să mai fac. Toate mă plictisesc cumplit. Acestea sunt suflete goale de Dumnezeu, cenușă fără foc”.

Toate opiniile anterioare ne fac să ne întrebăm stăruitor: de ce singurătate? Care este rolul ei în viața noastră? Omul a fost creat de Cel Atotputernic spre a fi o ființă socială, ferită de izolare, căci Sfânta Scriptură glăsuiește: „Și a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor pe potriva lui” (Facere 2,18). Nu vi se pare interesant că, încă din primele momente ale existenței omului, Creatorul său S-a și gândit la efectele singurătății asupra lui, protejându-l de ea?

Deși trăim astăzi într-o societate în care oamenii par să se afle în comuniune cu semenii lor prin intermediul a diferite mijloace și metode, totuși tot mai mulți dintre noi se plâng de singurătate. De ce? Pentru că nu multitudinea prietenilor virtuali ne vindecă de această boală a lumii contemporane, nu numărul, uneori impresionant, de contacte telefonice aglomerate în agendele smartphonurilor noastre ne scapă de ea. Importantă rămâne calitatea prietenilor şi a interacțiunilor inițiate cu ei. Dintr-o asemenea perspectivă, înțelegem că singurătatea nu se referă doar la izolarea fizică de alți oameni. Unii se simt singuri, deși au alături familia, colegii, vecinii. Alții trăiesc în aglomerări urbane de milioane de inși, dar resimt acut fiorul însingurării. Există însă o treia categorie de oameni, care-și asumă singurătatea, o îmbrățișează, ca prin ea să ajungă mai repede în comuniune cu Dumnezeu. Ce paradox! Unii își doresc să trăiască în singurătate, alții suferă cumplit din cauza ei. Psihologii au delimitat clar cele două ipostaze ale controversatului fenomen: despre singurătate vorbim atunci când tu te simți nefericit pentru că ești singur, iar despre solitudine, atunci când iubești starea de a fi singur.

Îngrijorătoare mi se pare suferința celor ce trăiesc înconjurați de o mare de semeni, dar au impresia că nu aparțin cuiva, că nu-i iubește nimeni, că viața ori problemele lor nu-i interesează pe ceilalți, simţindu-se excluși social. Uneori, poate că și noi am trăit astfel de simțăminte contradictorii. Unele cercetări au ajuns la concluzia că starea de singurătate are urmări nu doar asupra sufletului uman, ci și asupra trupului: studiile au arătat că ariile cerebrale responsabile cu excluderea socială sunt tocmai cele care procesează durerea. Aşa cred că s-ar putea explica unele expresii din popor, atât de des auzite: „mi-a frânt inima” sau „mă doare sufletul”.

Aminteam și de o singurătate asumată. Avem în calendarul nostru nenumăraţi sfinți, „prieteni” ai singurătății. Pustnicii, căci la ei mă refer, iubeau singurătatea, dar nu din pricina egoismului sau a incapacității de a socializa, ci fiindcă respectiva stare îi ajuta să intre mai ușor în comuniune cu Dumnezeu, făcându-se utili societății prin rugăciunile necontenite înălțate către cer. Dar și ei, din când în când, cercetau chinoviile, simțind nevoia comuniunii. Paradigmatică în acest sens ne apare viața Sfântului Antonie cel Mare, însă de-a dreptul impresionantă este cea a Sfântului Onufrie Egipteanul, pomenit la 12 iunie: a pustnicit 60 de ani fără a vedea fața vreunui om, dar permanent se ruga pentru necazurile și ispitele semenilor din lume.

Carevasăzică, omul în singurătate Îl descoperă mai lesne pe Dumnezeu, dacă se roagă. De aceea Părintele Cleopa de la Sihăstria zicea adesea: „Este cu neputință ca omul să lucreze la desăvârșirea lui dacă nu iubește însingurarea”. Așa înțelegem spusele marelui teolog român, părintele Dumitru Stăniloae: „O viață individuală este oarbă și atee. Am pierdut umanitatea pentru ca am devenit solitari”. Singurătatea fără Dumnezeu este cu adevărat un naufragiu personal, dar una petrecută cu și în Hristos ne împrietenește cu Dumnezeu.