Știința pentru slava lui Dumnezeu este cu ascultarea poruncilor Lui. Porunca dragostei de Dumnezeu cere smerenia cunoașterii, recunoașterea puținătății inevitabile a ceea ce gândim și descoperim. Dar tot ea cere și recunoașterea importanței științei pentru neîngroparea talanților primiți. Între importanță și smerenie este calea cea îngustă: de o parte, prăpastia mândriei, de cealaltă, a ignoranței leneșe.

Porunca dragostei de oameni cere ca știința să fie una onestă, asemenea medicului care spune ce poate și ce nu poate face de folos. Ca să poți fi onest cu alții, vei fi mai întâi onest cu tine însuți: omul nu se poate explica pe sine însuși cu totul, iar orice mică explicare nu poate fi decât o împreună lucrare.

Știința cu dragoste de oameni nu va spune că dragostea este mai mică decât adevărul științei. Nu va cere nimănui să se închine științei omenești. Și nu va încuraja pe nimeni să facă asta chiar dacă, înșelați fiind, oamenii ar vrea.

Știința pentru dragoste de oameni nu va spune că omul poate fi o marfă, că rolul cunoașterii e numai să facem bani cu ea și să ne vindem unii altora, ca niște iude în miniatură. Dar nici nu va risipi puținul avut al oamenilor, pentru a face mai multă știință decât putem duce material și avem nevoie la un moment dat. Știința pentru dragoste de oameni e una eficientă și atentă la ceea ce se întâmplă cu ea și la ce e folosită.

Știința e ceva modest, omenesc, fără acces la taine. Nu este un obiect de cult pentru a-L slăvi folosind-o direct, ritualic. Doxologia prin știință e asemenea celei prin coacerea pâinii în cuptor, prin măturatul curții, prin îngrijirea orașelor. E doxologia puținului onest pe care îl putem face, ca pe un fel de rucodelie.