Puritatea naturii ne îndeamnă mai ușor să o privim astfel, adică să ne lăsăm priviți de dragostea Creatorului prin ea ori să ne înspăimântăm de puterea Lui. Cultura însă, având și semnele lumii căzute a omului, ne ispitește să o judecăm, să o citim numai ca pe un semn din partea oamenilor.

Cum ar putea fi o icoană un text împotriva credinței sau un obiect de artă care batjocorește cele sfinte? Și, totuși, toate au fost făcute de oameni în căutarea dragostei și adevărului. Valurile Dragostei și Adevărului răzbat oriunde, pentru că Dumnezeu le ține pe toate.

Reci fiind, combatem, împietriți fiind, ne apărăm. Toate sunt firești, omenești. Societatea teologică, a celor uniți cu Dumnezeu prin împărtășire, nu mai este omenească, pe cât ni se dă să putem înțelege.

Să privim două icoane culturale, eticile seculare și științele moderne.

Eticile seculare generale și aplicate ar putea fi, din punctul de vedere al societății teologice, icoane culturale ale poruncii dragostei de oameni cu formele ei deontologice, ale virtuții, prin consecințe și chiar de calcul al utilității prezente în Evanghelii. Trecem cu vederea ideologiile etice cu intenții de universalizare și luăm folosul pentru a face punctual bine prin etici împreună cu amintirea prototipurilor lor cu rădăcini în regula dragostei. Dragostea de oameni poate fi numai cu valuri, liniștea e de la cealaltă. Colindele ni le reamintesc pe amândouă ca icoane ale omenității, cântate fiind.

Științele moderne ar putea fi, din punctul de vedere al societății teologice, icoane culturale ale planului creației pe care nu îl vom ști niciodată după ființa lui. 

Ale unor părți din planul mare, dintru început, pe măsura limitelor fiecărei științe, și ale celor mici prin care Dumnezeu intervine în lume și în viețile noastre, potrivit libertății și faptelor noastre. Asemenea lemnului icoanelor care se strică și trebuie refăcut, la fel conținutul teoriilor se schimbă și îl refacem. Trecem cu vederea idelogizarea științelor pentru interese materiale, sociale și politice și luăm folosul lor ca îndemn viu de a cunoaște creația pentru a ne mira de frumusețea ei și a face bine folosind ce știm, pentru fapte concrete, după puterea mică a minților noastre și după bunătatea care poate crește fără margini, urmând lui Hristos.

Fiecare detaliu etic și fiecare teorie științifică ne pot revela lucruri sfinte și întări în rugăciune, după deschiderea noastră de a ne lăsa priviți prin ele de oameni și de Dumnezeu.

Nu a fost întâmplătoare respingerea icoanelor de unii creștini. Ea a pregătit autonomia culturii cu toate formele ei, răcirea dragostei de care nu suntem nici noi străini. Dacă o parte din cultură ne pare străină, hulitoare, adversară, distrugătoare a instituțiilor și rânduielilor noastre, e pentru că nu vedem bârna din ochiul nostru. Când dragostea ne va crește destul, ea nu va mai simți nevoia să vorbească, ci se va bucura și minuna de înțelesurile a ceea ce vede.