E bine să știi că ai un bunic, chiar dacă este sus în cer, și nu pe pământ! Acest gând mă ajută să nu mai fiu așa de trist…

Pentru că vezi, eu m-am gândit la tine ca la bunicul pe care nu l-am avut, nu l-am văzut și nu l-am îmbrățișat niciodată. Iar atunci când colegii mei se laudă cu vacanțele petrecute la bunici, îmi vine să plâng de ciudă, pentru că eu nu am amintiri , nu am ce și despre cine povesti…

De aceea… Am căutat în toată ceata de sfinți și m-am gândit că, dacă bunicul meu ar fi trăit, cu siguranță, ar fi fost ca tine: bun, cu barba albă, cu buzunarele pline de bomboane, ar fi umblat cu mine prin păduri și mi-ar fi arătat cu toiagul plante vindecătoare, ciuperci otrăvitoare, arici și viziuni de vulpi și câte altele nu am fi descoperit împreună!?!... Și ne-am fi bucurat amândoi: eu de înțelepciunea ta, și tu de copilăria mea, cea fără de griji și fără de doruri. Și am fi trăit unul prin celălalt: ți-aș fi dat puțin din anii mei să mai trăiești aici, pe pământ, încă un ceas, încă un an, poate un deceniu – de ce nu? – și tu mi-ai fi dat puțin din ceea ce știi…

Așa m-am gândit eu la tine în toți acești ani, mai ales în prag de sărbătoare, când nepoții își sună bunicii, când le fac mici daruri, fără valoare materială, dar atât de importante prin ceea ce simbolizează ele! M-am gândit ca la un prieten la care alergi atunci toți oamenii te resping, ca la o gură de apă în deșert, asemenea cămilelor în Sahara… ca la Dumnezeu, căci știi că în afară de El nu este nimic, nu se poate nimic…

Cu siguranță că sărbătorile mele de până acum au fost mai bogate cu tine alături! Că mi-ai fost sfătuitor, și sprijin, și alean și lumină în nopțile lungi de iarnă când copiii stau frumos și ciulesc urechile, așteptând un zgomot, un scârțâit de ușă, o fereastră trântită, o sanie trasă de reni care poposește la ușă, o urmă de pași în zăpadă, un clinchet de clopoțel, glasuri vesele de colindători: „Ne dați, ori nu ne dați?!?...”

Ce să-ți mai spun despre mine, dragul meu prieten?! Îți cunosc mireasma de portocale și scorțișoară, aburul de ciocolată caldă care capătă felurite forme când imaginația mea începe să zburde și mi-aș dori să fie în fiecare zi sărbătoare, pentru că vezi tu, am observat că în această perioadă oamenii sunt mai buni, te ascultă mai atent, zâmbesc mai mult! Și-mi place lumina de pe străzi, din case și din sufletele oamenilor, e asemenea luminii pe care o am în suflet în fiecare Sfântă Duminică, când merg la biserică! Așa ar trebui să fie tot timpul anului, pentru ca oamenii să fie fericiți! Vezi, Sfinte Nicolae, ce puțin ne trebuie să fim fericiți?!? 

Plutește în aer așa, o nerăbdare, se aude un murmur, pesemne sunt îngerii în cer care fac repetiție pentru concert, să-I cânte lui Dumnezeu colinde și sunt bucuros că ești, că nu lipsești niciodată de la întâlnire!

Știu că le ești bunic și celor mai bogați, și celor simpli și necăjiți, și să știi că nu sunt trist că te împart cu atâtea milioane de copii, dar îmi place să cred că eu sunt nepotul tău preferat, pentru că vreau să te asigur de lucrul acesta: că ești bunicul meu în cer, dar și pe pământ, că-mi zâmbești din icoane și nu mă mai simt singur, că te-am iertat înainte de a mă mustra, că te-am iubit înainte de a te cunoaște…

Cu drag, 

Luca

*Eseu scris de Luca, elev în clasa a-VI-a și desemnat cu premiul I la Concursul de eseuri „De vorbă cu Sfântul Nicolae”, desfășurat de portalul doxologia.ro, în colaborare cu Librăria Doxologia și cu Editura Doxologia în perioada 20 noiembrie – 30 noiembrie 2021. Concursul s-a adresat copiilor cu vârsta între 7 și 12 ani.