Dacă nu voi vedea, nu voi crede (Ioan 20, 25). Acestea au fost spusele lui Toma, ca răspuns la bucuria veștii celor care L-au văzut pe Învățătorul răstignit și îngropat înviind din morți. Opt zile mai târziu, așa cum ne învață scripturile, când ucenicii erau cu toții împreună, Hristos a apărut și i-a spus lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. Iar Toma a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iar Iisus a răspuns: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 24-31).

În ziua de astăzi milioane de oameni gândesc și vorbesc precum Toma, crezând că aceasta este singura abordare corectă și demnă de luat în considerare. Dacă nu voi vedea, nu voi crede, oare nu cumva în limbajul curent aceasta se numește abordare științifică? Însă Iisus ne învață: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Asta înseamnă că există şi a existat şi o altă abordare, o altă posibilitate, un alt criteriu. Adevărat, vor spune unii, dar aceea este una naivă şi iraţională, fără fundament ştiinţific, este valabilă pentru cei cu mentalitate învechită, iar cum eu fac parte dintr-o societate modernă dacă nu voi vedea, nu voi crede.

Trăim astăzi într-o societate simplistă și prin urmare dezgolită de încărcătura spirituală. Ştiinţific sau Neștiințific, oamenii folosesc astfel de cuvinte tot timpul ca şi cum ar fi de la sine înțelese sau evidente, și o fac fără să se gândească pentru că la fel procedează și ceilalți. De fapt, ei înșiși cred orbește și simplist în aceste degradări, iar altă perspectivă nu le mai pare a fi demnă de luat în seamă. Am spus mai sus că trăim într-o lume săracă din punct de vedere spiritual. Și într-adevăr, dacă rezultatul final al progresului umanității se reduce la această frază Dacă nu voi vedea, nu voi crede, dacă rasa umană consideră că acesta este apogeul înțelepciunii și supremația gândirii, atunci lumea în care trăim este săracă, superficială, și mai presus de toate extrem de plictisitoare. Dacă nu cunosc altceva decât ceea ce pot vedea, atinge, măsura și studia, atunci ei nu cunosc prea multe. Întregul univers al gândirii umane se abate de la calea cea dreaptă, întrucât cunoașterea și știința nu rezultă din văd, ating ci din gândesc şi cel mai important meditez.

De aici înţelegem că domeniul ştiinţei care timp de secole şi-a avut rădăcinile nu în experiențele externe și observabile, ci în altă abilitate umană, una uimitoare și poate inexplicabilă, care separă fința umană de celelalte și îi conferă unicitate. Până și roboții, mașinăriile și computerele pot atinge și manevra obiecte, pot face analize precise și chiar predicții. Știm cu toții că se descurcă chiar mai bine decât oamenii când vine vorba de măsurat, comparat, făcând niște analize ireproșabile. Acestea sunt mai precise, mai stiințifice. Dar iată ce nu va putea face niciodată, sub nicio formă un robot: să fie uimit, să îşi pună întrebări, să aibă sentimente, să fie emoţionat, să se bucure, să observe şi lucrurile ce nu pot fi detectate prin măsurători sau analize, pe Dumnezeu. Niciunul nu va putea vreodată auzi sunetele minunate din care s-a născut muzica și poezia, niciunul nu va putea plânge sau crede. Dar oare fără aceste lucruri lumea noastră nu devine lipsită de culoare, plictisitoare și, aș îndrăzni să spun, fără rost? A, da, avioanele și rachetele spațiale vor zbura mai repede și mai departe în univers. Dar unde și pentru ce? Laboratoarele vor efectua analize din ce în ce mai precise, dar cu ce scop? Pentru binele umanităţii, spun unii. Asta înseamnă că într-o zi se va plimba pe stradă o ființă perfect sănătoasă, bine hrănită, mulțumită de sine dar care este complet oarbă și surdă fără a fi măcar conștientă de asta.

De nu voi vedea, nu voi crede. Cu toate acestea, în mod clar, experimentele observabile, datele empirice reprezintă doar o formă a cunoașterii, cea mai rudimentară și prin urmare cea inferioară. Analizele empirice sunt folositoare și necesare, dar să reducem întreaga cunoștință umană la acest nivel e ca și cum am încerca să înțelegem frumusețea unui tablou analizând chimic vopseaua. Ceea ce noi numim credință se află la un alt nivel, superior cunoștinței umane, fără de care, am putea spune că omul nu ar putea trăi nici măcar o zi. Oricine crede în ceva sau în cineva, astfel singura întrebare care rămâne este a cui credință, a cui percepție a lumii corespunde mai bine cu bogăția și complexitatea vieții.

Unii spun că Învierea lui Hristos este o închipuire de vreme ce morții nu înviază. Adevărat, însă numai dacă nu ar exista Dumnezeu. Dar El există și atunci moartea trebuie să fie înfrântă, de vreme ce Dumnezeu nu este unul al morții și al stricăciunii ci al Învierii. Alții vor spune că nu există Dumnezeu întrucât nimeni nu L-a văzut. Dar cum putem ignora milioanele de oameni care susțin că L-au văzut, nu cu ochii trupești ci cu o vederea profundă și interioară? Au trecut două mii de ani de atunci, dar când urarea  Hristos a Înviat! se pogoară ca din ceruri cu toții dăm același răspuns Adevărat a Înviat!

Oare să fie adevărat că niciunul dintre noi nici să nu vadă și nici să nu audă? Este oare adevărat că în adâncul conștiinței, departe de orice analiză, măsurare sau atingere să nu simțim sau să nu vedem o ființă nemuritoare, o lumină strălucitoare, să nu auzim o voce care ne spune Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa? Să fie adevărat oare că în adâncul sufletului nu Îl simțim pe Hristos în noi, spunându-i lui Toma cel necredincios  Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut?