În trăsura leneşă a trupului, sufletul meu călătoreşte prin această lume a iluziilor care încearcă să-şi dovedească existenţa cu ajutorul trândăviei şi masivităţii lor.

O, purtătorule de Lumină, Doamne, cât de cumplit de legat de această trândavă trăsură a ajuns sufletul meu! În orbirea sa el crede că, dacă ar avea să cadă din această trăsură, el ar putea cădea încă şi mai jos – de parcă n-ar sta pe aceeaşi grămadă de cenuşă!

În teama şi neştiinţa lui, sufletul meu s-a predat cu totul trupului, pur şi simplu pentru ca trupul să-l poarte cât mai încet şi mai trândav cu putinţă pe drumul către un sfârşit dezastruos.

Propria sa domnie, propria sa realitate – unica realitate – unica realitate din această lume – sufletul a predat-o trupului din teamă şi neştiinţă. El a înmânat o oglindă unui orb, iar aceasta a sfărâmat-o în bucăţi.

Aminteşte-ţi de începutul tău, o, suflete, când tu erai ca o rază de soare, iar trupul era ca lumina lunii. Tot atunci erai la fel de pătrunzător şi strălucitor ca lumina soarelui şi trăsura era la fel de iute ca lumina lunii. Pe vremea aceea tu ştiai că esenţa se afla înlăuntrul tău şi că trăsura ta era doar umbra ta şi ceva împrumutat ţie. Şi nu ştiai nimic de teamă fiindcă aveai ochii larg deschişi şi te vedeai purtat sus pe aripile puterii şi nemuririi.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 104-105)