Străpungerea inimii

Ca unul ce se învrednicise el însuși de experiențele vieții isihaste (niptice), Sfântul Grigorie nu putea trece cu vederea harisma duhovnicească a străpungerii inimii (katányxis), despre care vorbesc toți Sfinții Părinți ai Bisericii. Aceasta este rodul sălășluirii Duhului Sfânt în inima omului, însă, deopotrivă, și „climatul blând” în care lucrează toate marile energii ale acestui Dumnezeiesc Duh. Dintre multele forme de străpungere de care face pomenire, Sfântul Grigorie se oprește mai cu seamă asupra a două dintre ele, spunând: „Sufletul însetat după Dumnezeu este mai întâi străpuns de frică, apoi însă de dragoste”. În străpungerea cea dintâi stăpânește frica de iad, strâns legată de lacrimile pe care omul le varsă când își amintește de toate faptele sale. În cea de-a doua străpungere, stăpânitoare este dragostea, de vreme ce frica se risipește, și astfel „însuși gândul primirii iertării naște o siguranță, sufletul aprinzându-se de dragostea veseliei celei cerești”.

Lacrimi – tânguire

Străpungerea inimii este strâns legată de lacrimi, tânguire și plâns. În Dialoguri, Sfântul Grigorie face pe alocuri referire la această temă, mai cu seamă prin intermediul istorisirilor despre vieți de asceți, pustnici și oameni sfinți, în genere. Omul nu poate duce o viață duhovnicească fără tânguire, la aceasta îndemnând și Fericirile rostite de Hristos: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4). Lacrimile duhovnicești sunt o harismă a Sfântului Duh. Nu este vorba aici, desigur, despre lacrimile firești, sentimentale ori izvorâte din egoism, ci despre cele dăruite omului prin cercetarea Sfântului Duh. O dovadă că lacrimile reprezintă o harismă duhovnicească este faptul că, deși împodobiți cu multe alte harisme, nu toți oamenii primesc și darul lacrimilor: „Mulți sunt care au primit harisma de a mărturisi cu îndrăznire pentru adevăr, de a-i apăra pe cei împilați, de a-și împărți averea celor lipsiți, de a avea râvnă fierbinte pentru credință, însă n-au dobândit încă harisma lacrimilor. Fără îndoială, pământul [inimii] lor este secetos, în austru (n.r. – vântul secetos ce bate dinspre sud), fiind încă lipsiți de cel adăpat de ape”. De trebuință este atât a lucra cu fapta, cât și a vărsa lacrimi. Vorbind despre lacrimile care adapă sufletul, spune: „Tânguirea cu lacrimi izvorâte din dorirea după Împărăția Cerească adapă negrăit de mult sufletul; într-o măsură mai mică îl adapă plânsul de frica chinurilor din iad”. Astfel, mai mare însemnătate au lacrimile pentru patria cea cerească. Săvârșirea rugăciunii este însoțită de lacrimi. Despre Sfântul Benedict aflăm că, pe vremea când era copil, i se făcea milă de doica sa pentru durerile pe care le îndura și astfel, „se dădea pe sine rugăciunii cu lacrimi”. Simplitatea gândului este izvodul lacrimilor. Sfântul povestește despre un monah, pe nume Eusebiu, care „era un om de o atât de mare simplitate și străpungere a inimii, încât fără îndoială multe din lacrimile ce izvorau din cugetul său smerit și simplu erau un dar al Atotputernicului Dumnezeu”. Sfântul Grigorie vorbește, totodată, despre vărsarea neîncetată a lacrimilor și tânguirea adâncă. Tânguirea este cea mai înaltă stare a harului. Scrie că un nobil, pe nume Theopropos, l-a cercetat pe Sfântul Benedict și „când a intrat în chilia acestuia, l-a aflat plângând cu amar. A rămas acolo vreme îndelungată și a văzut cum la acel om al lui Dumnezeu nu conteneau nici lacrimile, nici rugăciunea, ci neîncetat petrecea tânguindu-se”. Printr-o mai înainte vestire, Sfântul fusese înștiințat despre distrugerea acelei mănăstiri de către longobarzi. De altfel, în carte nu se vorbește propriu-zis despre lacrimi, ci despre plângere (kláma). Referindu-se la un oarecare monah, Sfântul amintește cum acesta povestea o întâmplare minunată „cu plângere multă”. În alte locuri din cuprinsul cărții citim despre așa-numita tânguire (thrínos). Însuși Sfântul Grigorie, pe vremea când era Papă al Romei și purta sarcina acestei înalte răspunderi pentru administrarea Bisericii, trăia starea de străpungere a inimii și tânguire, pricină pentru care spune, așa cum am văzut și mai sus: „m-am retras într-un loc mai singuratic, potrivit pentru plâns”.

(Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Vechea și Noua Romă. De la Tradiția ortodoxă la tradițiile Apusului, traducere din limba neogreacă de Protosinghel Teofan Munteanu, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 59-61)