Când soarele străluceşte pe cer, totul se limpezeşte. Fiecare îşi vede drumul pe care trebuie să meargă, ştie încotro să meargă, ce să facă şi de ce să se ferească. Vede, deosebeşte un lucru de altul şi ce este folositor de ceea ce este vătămător, ş.a.m.d. „Ieşi-va omul la lucrul său şi lo lucrarea sa până seara” (Psalm 103: 24). Aşa se întâmplă şi cu sufletul în care străluceşte Hristos, Soarele Dreptăţii. Un astfel de suflet vede totul clar, cunoaşte plăcerile şi deşertăciunea acestei lumi, cunoaşte binele şi răul, patima şi virtutea, paguba şi folosul, calea către pierzare şi calea ce duce la viaţa veşnică; săvârşeşte fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi folositoare luişi. Unui astfel de suflet îi este dulce cuvântul lui Dumnezeu, precum dulce îi este însuşi Domnul. El socoteşte deşertăciune tot ceea ce este plăcut şi bun în această lume, amintindu-şi cuvântul Mântuitorului: „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?" (Matei 16: 26); şi tinde totdeauna spre fericirea veşnică. O singură dorinţă are: cum să-i fie bineplăcut lui Dumnezeu şi să se numere în ceata celor mântuiţi. Fericit este sufletul pe care îl cercetează Lumina dumnezeiască!

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Comoară duhovnicească din lume adunată, Editura Egumenița, Galați, 2008, p. 7)