Aşadar, bunilor ostaşi ai lui Hristos, staţi, în primul rând, încingându-vă mijlocul cu adevărul. Ce fel de cingătoare sufletească este aceasta şi ce să încingem cu ea? Ca să ne fie mai uşor a înţelege, să ne închipuim starea în care se găseşte sufletul trăind în păcat. Sufletul păcătos este o pulbere spulberată de vânt, este un nor fără apă, purtat prin văzduh, este o stea rătăcitoare (Ps. 1, 4; Iuda 1, 12, 13). În cugetarea lăuntrică, el niciodată nu stă într-un loc; este în întregime risipit. Imaginaţia lui este calea seducţiei, pe care, ca nişte umbre, trec amăgirile lumii, îl ademenesc după ele, şi sufletul neputincios se alipeşte de ele, merge în urma lor şi se întinează de păcat.

Cei ce nu vor să păcătuiască se înarmează, mai întâi de toate, împotriva acestei risipiri şi la acest lucru iau aminte cu deosebire, ca să-şi stăvilească închipuirea, să-şi întărească sufletul, să-i oprească această mişcare şi vânturare, să-şi revină în fire, ca apoi, dinspre firea lor, să meargă spre Dumnezeu, să intre în templul lor lăuntric, pentru ca aici, în liniştea cea mai adâncă, fără nici o tulburare, să săvârşească liturghia în duh lui Dumnezeu.

Este prima preocupare a sufletului, primul pas spre îndreptarea de sine. Dar, tocmai la acest prim pas se străduieşte satana cu deosebire să prindă sufletul încă neiscusit, aici, mai ales, se luptă să-l readucă la viaţa cea de mai înainte, adică să-i distragă atenţia, să-i distrugă trezvia în faţa propriilor dorinţe şi gânduri.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, pp. 264-265)