Cuvântul „umilinţă” vine de la cuvântul latin „humus”, care înseamnă pământ roditor.

Pentru mine, umilinţa nu este câtuşi de puţin ceea ce credem cel mai adesea că este: modul bleg prin care încercăm să ne închipuim că suntem cei mai mari ticăloşi şi prin care încercăm să-i convingem pe ceilalţi că felul nostru artificial de a ne purta dovedeşte că suntem conştienţi de asta. Umilinţa împărtăşeşte statutul pământului. Pământul este întotdeauna acolo, ca şi cum ar fi de la sine înţeles, niciodată amintit, întotdeauna călcat în picioare, locul în care aruncăm şi vărsăm tot ceea ce respingem şi tot ceea ce este de prisos. El este acolo, tăcut şi acceptând totul şi, într-un mod miraculos, prefăcând tot acest refuz într-o nouă bogăţie, în ciuda degradării, transformând stricăciunea însăşi într-o putere a vieţii şi într-o nouă sursă de rodnicie, deschis către soare, deschis către ploaie, gata să primească orice sămânţă o plantăm pentru a da înapoi de treizeci de ori, de şaizeci de ori şi de o sută de ori mai mult pentru fiecare.

I-am spus acestei femei: „Învaţă să fii la fel înaintea lui Dumnezeu; abandonată, predată, neaşteptând să primeşti nimic de la oameni şi totul de la Dumnezeu”. Şi într-adevăr, nu mare lucru a primit de la oameni: după încă şase luni, soţul ei se satură să mai aibă o soţie muribundă şi o abandonează, aşa încât a avut parte de respingeri generoase; dar Dumnezeu şi-a aprins strălucirea deasupra ei şi a revărsat ploaia Lui asupra acestei femei, fiindcă după puţin timp mi-a scris, zicându-mi: „Sunt sfârşită. Nu mă mai pot mişca spre El, ci El este cel care coboară la mine”.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, pp. 46-47)