Pentru aceasta, multă este pofta lumii şi pe cel ce vrea să se apropie de Dumnezeu, îl abate în amăgire, prin închipuirea celor socotite bune, viaţa aceasta stricăcioasă neavând nici poate, venindu-şi întru sine bogatul, fiind în saturarea pântecului, va ţine sfat cu sine însuşi, zicând: „Supune-te, suflete al meu, Domnului. Căci nefolositoare şi scurtă este viaţa"! Şi se va învoi straşnic cu lepădarea lumii. Acestea zugrăvindu-şi-le întru sine cu prisosinţă pentru o vreme, după scurt timp, stăpânit fiind de foame şi de pofta de femeie, îşi străbate restul vieţii ca printr-o trecătoare, mânat către patima pântecelui lui lacom, primind amintirile închipuirii lumii acesteia, ridicându-şi mintea spre patima aşternutului şi eleganţa dănţuirilor femeilor, în organe şi flaute şi în felurite sunete. Şi nici acum, după cum nici cu puţin mai înainte, nu îşi înalţă mintea la cer, armonizând-o cu cugetul înfrânat, cu petrecerea virtuoasă şi dumnezeiască. De aceea îi aflăm şi pe unii ucenici ai Apostolului întorcându-se în mod înşelător iarăşi către pofte, când el le spunea „unele s-au şi abătut, ducându-se după satana". Căci biruiţi de pofta veacului acestuia, străini fiind de viaţa viitoare, îşi abat inima în urma propriilor pofte, preferând mai degrabă vremelnicia acestei vieţi, decât să fie în primejdie de moarte. Nu ştiu nenorociţii sau mai degrabă vor să ascundă adevărul în vinul dintr-înşii, că petrecerea trupească a celor făptuite de fiecare se va aduna la judecata de obşte şi va fi vădită prin foc înfrânarea trupului.

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 81)