Pentru că Adevărul este identic cu realitatea, cea mai potrivită cale de a se prezenta pe Sine sau alții a vorbi despre El este tăcerea. Realitatea întrupată vorbește de la sine despre adâncimea, înălțimea, lățimea și lungimea Tainei Adevărului (Efeseni 3, 18-19). Nu mai e nevoie de niciun argument în plus. Dimpotrivă, argumentele subțiază sau chiar relativizează Taina Adevărului, mai ales atunci când sunt împotriva lui, așa cum arată Sfântul Pavel: „Împotriva Adevărului nu avem nicio putere, avem însă pentru Adevăr (II Corinteni 13, 8). 

Cei mai intimi cu Adevărul dintre oameni au fost Hristos și Maica Domnului. Amândoi au tăcut în fața Adevărului. Maica Domnului este cea care ascunde voit Taina Adevărului în inima ei (Luca 2, 19; 51) și tace în afară, pentru că inima nu cuvântul poate scruta cerul și creația mai adânc decât orice. Iar inima de mamă a lui Dumnezeu cu atât mai mult. Hristos tace la rândul lui la întrebarea despre Adevăr pusă de Pilat, nu doar pentru că întrebarea era pusă greșit: „Ce este Adevărul”? (Ioan 18, 37) – Adevărul nefiind un ce, ci un Cine –; ci și pentru că la întâlnirea cu Adevărul copleșirea este starea, nu întrebarea. În același timp, făcând experiența cuvintelor din vocabularul omenesc, Hristos Însuși a sesizat neputința lui de a articula potrivit Adevărul, lăsându-ne în schimb limbajul tăcerii înțelegătoare, mai adânc decât orice cuvânt despre Adevăr și șansa de rearticulare lăuntrică a logosității ființiale. De asemenea, Tatăl a tăcut la oprobiul lumii față de Fiul întrupat și mai ales a tăcut în Ghetsimani, când Taina Adevărului își începuse calvarul, pentru ca Drumul Lui să fie dus la bun sfârșit: în moarte și înviere. La rândul Său, Duhul Adevărului Tace totdeauna. Deși viază întreaga Realitate și susține tainic Viața în toate formele ei, vorbește doar prin evidență. De aceea, cei plini de Duhul Sfânt iubesc limbajul tăcerii, iar când cuvântă, tună, pentru că vorbesc doar din Duhul Adevărului. Sfinții sunt chipul și limbajul de taină al Duhului Sfânt, Duhul Adevărului.

Tatăl minciunii, demonul, este într-o perpetuă logoree. Are nevoie de multe cuvinte ca să-și ascundă minciuna. Ba mai mult, amestecă cuvintele cu patos sentimental și cu supraplus de seductivitate ca să suplinească cu ceva lipsa preaplinului din lipsa Adevărului. Și, dacă pe această cale nu reușește, atunci trece în partea opusă punând în cuvinte frică, groază, relativism și îndoială trecute în dreptul Adevărului: „adevărul doare”; „adevărul umblă cu capul spart”; „adevărul e undeva la mijloc”; „fiecare are adevărul lui” etc. În orice caz, la nivelul limbajului, Adevărul preferă tăcerea și se folosește de cuvinte numai din îndemnul Duhului, iar minciuna preferă logoreea și beția de cuvinte, cu toată gălăgia și tărăboiul din jurul lor.

În tăcere, Adevărul pare că suferă, că se stinge, că moare. Pare în mare slăbiciune, mereu inofensiv și neatrăgător. Pare perdant în orice împrejurare și nefrecventabil de fel. Pentru că tăcerea nu suportă reclama, nici Adevărul nu se poate cumpăra sau vinde. Și, ceea ce nu are un preț, fiind neprețuit, trece în ochii unora ca lipsit de valoare. În realitate însă, tăcerea Adevărului este toată calitatea și tensiunea lui atrăgătoare. În tăcere, Adevărul nu moare, ci El omoară tot falsul din noi și ne zidește lăuntric zidurile noi ale Ierusalimului înțelepciunii, care ne așază în matca autentică a ființialității, în Chipul de Persoană întru care am fost aduși la Viață. În tăcere, Adevărul nu este în slăbiciune sau inofensiv, ci structurează adânc ființa, în puterea Iubirii care „pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le rabdă, pe toate le nădăjduiește” (I Corinteni 13, 7). Da, în tăcerea Adevărulului pare că se pierde totul, dar se câștigă totul. Nu umblă nicidecum cu jumătăți de măsură. Se pierd cu totul fascinațiile încântătoare ale lumii, dar se câștigă în schimb adâncimile înțelepciunii prin care ocolește toate cursele minciunii. Cu adevărat, în tăcere valoarea Adevărului nu este negociabilă și de aceea nu se vinde pe orice, nici nu se cumpără cu orice. Singurul preț al Adevărului este totalitatea. Și cine plătește acest preț se vede din tăcere. Nu mai vrea să vorbească din pricina comorii ascunse pe care a descoperit-o: „Asemenea este Împărăția cerurilor unei comori ascunse în țarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea” (Matei 13, 44). Țarina aceasta este Taina Adevărului ce se ascunde în tăcere.

Da, Adevărul iubește Tăcerea și ascunderile calitative. Adică iubește Taina. Și nu-i pasă de niciun fel de etichetare exterioară. Fie și de condamnare. De aceea, nu se știe care din cele două are întâietate: Taina sau Adevărul. Întâi facem experiența Adevărului care ne introduce în Taină sau facem experiența Tainei care ne deschide spre Adevăr? Experiența Bisericii arătată prin viața filocalicilor ei, că Adevărul și Taina se învălui reciproc și nu se despart niciodată. Astfel, nimeni nu se poate întâlni cu Adevărul decât în Taina inimii sale, după cum nimeni nu poate cunoaște Tainele Vieții decât în întâlnirea și unirea voită cu Adevărul. Așadar, cât Adevăr întrupăm atâta Taină avem și câtă Taină respirăm atât Adevăr aflăm. Iar Taina face casă bună și cu tăcerea și cu Adevărul. Cu tăcerea în exterior, cu Adevărul în interior.

Prin urmare, tăcerea este și rămâne cel mai potrivit limbaj al Adevărului și cel mai bun simptom al Tainei care ne învăluie. 

Nu din lașitate tace Adevărul, ci din preaplin. Nu din slăbiciune, ci din putere ce crește fără măsură. De aceea, doar cel care grăiește dinlăuntrul tăcerii, cuvintele lui au putere multă (Marcu 1, 22), care nu doar zdrobește ferecăturile mincinoase, ci înflăcărează înduioșător inimi pline de gheață. Pentru că tăcerea Adevărului nu înseamnă stagnarea în proiect, nici înțepenirea în manifestare. Dimpotrivă, tăcerea asumată este cea mai bună graniță înlăuntrul căreia cresc uimirile cunoașterii și o dinamică aparte a manifestării. În tăcere se șlefuiesc fin gândurile, iar gesturile dobândesc noblețe. Adevărul tace, dar te cuprinde într-o dragoste irezistibilă. Nu zice prea multe, dar știe să îmbrățișeze (prin trup) cu duhul încât topește orice simțire înghețată. Iar privirea Adevărului tăcut convertește orice inimă de piatră sau răzvrătită: „Și, întorcându-Se Domnul, a privit spre Petru. Și Petru și-a adus aminte de cuvântul Domnului” (Luca 22, 61). Această privire e în tot și în toate câte există în cer și pe pământ. Ea ne privește mai mult decât o privim și e înțelegătoare mai mult decât o înțelegem. Numai prin ea privește cerul înspre noi și Dumnezeu în noi și în același timp, numai prin ea putem să vedem pe Dumnezeu din orișice, din orișicine. 

Așadar, tăcerea Adevărului este Taina absolută a Preasfintei Treimi, Cea care a zidit din iubire toată creația văzută și nevăzută, ca o mare biserică. Este limbajul de Taină al Împărăției promise de Evanghelie: ce este și va fi.